octombrie 28, 2011

Timp

Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.

Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.

Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.


Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!

octombrie 01, 2011

Octombrie singur

Se respira ploaie si se respira toamna... de-abia acum imi dau seama cat de trista e toamna aici. Nu are culoare, frunzele sunt verzi dar umede iar cerul este de un gri uniform, ca si cum dintr-o data si-ar fi schimbat culoarea din albastru in gri fara interventia vreunui nor.
Mi-e dor de toamna pe care o cunosteam si o iubeam atat de mult. Mi-e dor de culorile vii care ma mai lasau sa visez ca nu e toamna, ci doar o vara mangaiata de stropi de ploaie.
Se respira tristete... zambetele s-au estompat, viata s-a scurs... Nu stiu daca doare mai tare despartirea de plaja mea insorita, de nisipul fin si de sarutul sarat al valurilor, sau singuratatea, despartirea de toti si de toate, lipsa caldurii unui zambet. Noaptea trecuta am inteles ca a venit toamna si ca sunt singura: a trebuit sa pun o a doua patura pe patul mare. Asa am inteles ca Octombrie a intrat si in casa mea si am inteles si ca imi lipseste caldura unui trup imbratisandu-l pe al meu. Casa a devenit dintr-o data mult prea mare iar eu nu am nevoie decat de un coltisor de fereastra, prin care sa las ploaia inanuntru din cand in cand, si un pat cat de mic, pe care sa imi odihnesc gandurile cand obosesc.
Ma simt de parca ar fi Octombrie pentru prima oara. Dar nu...

E doar primul Octombrie singur...

septembrie 14, 2011

Castel de nisip

Lipseste ceva, cred, din mine. Stiu, mi-ai spus ca o sa lipseasca dar refuz sa cred ca ceea ce lipseste esti tu. Daca ar fi sa ma intorc inapoi in timp, as face acelasi lucru. Ori, nu e asta, oare, secretul unei vieti implinite? Sa nu vrei sa schimbi nimic?! Poate as schimba, totusi, ceva. Mi-as fi dorit ca atunci sa fi plouat, sa nu fi putut iesi pe balcon sa te vad. Si mi-as fi dorit sa ploua si astazi, cand pentru prima oara ma uit inapoi. Imi pare rau ca atunci a trebuit sa fie greu, dar nu vreau sa sterg ziua aceea. Pentru ca e ziua in care m-am trezit in alta viata, una pe care nu o cunosteam desi visam la ea in zilele gri.

Daca poti, iarta-ma. Daca nu, iarta-te pe tine, e mereu mai usor. Iarta-te pentru ca ai crezut ca ai dat tot si nu ai facut-o. Iarta-te pentru ca ai crezut intr-un castel de nisip pe care nu l-ai construit tu, ci doar l-ai privit ridicandu-se. Si iarta-te pentru ca ai plecat prea tarziu.

Castelul de nisip a fost inghitit de o mare furioasa, de un val ce nu a putut fi oprit nici macar de toate digurile pe care le-am ridicat in calea lui. Iar acum a ramas doar nisip ce se imprastie pe plaje nestiute. Acum marea e linistita si albastra, valurile mangaie, nu distrug, iar furtunile nu mai scufunda veliere.

Dar chiar si asa, e ceva ce lipseste. Lipseste ploaia, lipseste toamna....

iulie 30, 2011

Pribegie

Noi nu avem un loc al nostru, noi nu apartinem nimanui. Suntem ai celor care ne primesc si ne ofera un acoperis. Ratacim prin lume pentru a ne gasi pe noi insine, pentru a pune si ultima piesa din puzzle-ul vietii.

Si totusi visam si noi la acasa pentru ca o avem acolo, undeva, desi ar parea ca am uitat. Acasa e un termen pe care il tot modificam pe masura ce trece timpul si cresc distantele. Dar il pastram in suflet. Venim toti din acelasi loc, de pe aceleasi pamanturi. Dar acum suntem peste tot, cautandu-ne pe noi. Iar cand ne oprim din a ne cauta pe noi insine si gasim pe unul din ai nostri ne dam seama ca acasa a ramas acelasi loc, ca ratacirile printre straini pot inceta. Ne strangem mainile, ne ascultam povestile si ne simtim mai umani. Apoi ne indepartam din nou, ne reluam lupta, fiecare pe propriu-i camp de batalie. Ne uitam uneori in urma sa nu uitam sa fim oameni pentru o clipa, apoi ne reintoarcem la a fi sclavi: sclavi pe alte meleaguri , sclavi pentru alte suflete si sclavi pentru al nostru. Batem din usa in usa pana ne obosesc bratele.
Si o luam de la capat...

Am plecat in pribegie... 
                                                                                                                               Adrian Pribeagu

iulie 25, 2011

Vise

Ce drumuri nedeslușite sălășluiesc în sufletul unei femei! Ce lumi neștiute se creează și se destramă într-o singură clipă, aceea în care ochii ei întâlnesc alți ochi, buzele ei rostesc alt nume, când simțurile ei sunt trezite de alt parfum. Nu e nevoie de mai mult de o clipă pentru a-i schimba ritmul bătăilor inimii, pentru a-i scoate la iveală armele seducției ce rugineau într-un colț din trecut.

Sunt lumi noi, niciodată aceleași. Niciodată niște ochi verzi nu au putut crea aceeași lume ca și unii negri. Poate că mulți stârnesc pasiune dar niciodată cu aceeași intensitate. Uneori creează fluturi despre care se spune că trăiesc doar o zi pe Pământ, dar care continuă să trăiască secole în suflet. Alteori creează roze ale căror petale nu se ofilesc ci dimpotrivă, înfloresc iar și iar. Și de cele mai multe ori stârnesc flăcări de felurite culori ce nu se sting nicicând, nici chiar atunci când se dezlănțuie furtuna peste ele.

Sufletul unei femei creează cu aceeași ușurință cu care distruge. Niciodată nu își ucide visele, ci le ordonează grijulie în sertare colorate, de unde le scoate când se cufundă în monotonia și placiditatea vieții de zi cu zi.

Nu ne învață nimeni cum se face dar, cumva, știm să închidem ușile realității și să visăm... să visăm o plajă departe, să visăm o picătura de vin pe buzele unui bărbat, să visăm un moment scurt în care ni se taie respirația în brațele lui puternice...

De aici ne luăm energia, de aici câștigăm puterea de a redeschide ușile și de a lăsa realitatea să ne inunde din nou. Nu știm să trăim fără fantezia că la un moment dat vom găsi acea plajă perfectă, solitară, îndepărtată și moale, acele buze umede și seducătoare, acele brațe puternice ce ne taie răsuflarea.

Si daca ti-as spune, nu ai intelege ca sunt femeie. Ai crede ca sunt ca tine, simpla, multumita de tot, impacata cu tot. Cum sa iti explic eu ce vreau cand nici eu nu imi explic prea bine? Da, stiu. Ai sa crezi ca e ceva ce nu merge bine cu noi, ca as vrea sa ti-o spun dar nu pot. Si, cu toate astea, tot ce vreau e sa inchid usile. Sa am marea la picioare si sa pasesc pe stele...


A woman's heart is filled with passion. 

iulie 14, 2011

Doua cuvinte

Le-am rostit... azi, dupa multa vreme, am rostit acele cuvinte care nu ma sufocau, care nu cereau sa iasa, sa fie spuse, sa fie auzite... dar le-am spus. Si a fost gol.

Mi-e frica... de ce e gol? De ce nu mi-a mai tremurat vocea? De ce nu am simtit fiori? Atat de mult m-am schimbat? Atat de departe suntem cand dormim unul langa celalalt?

Come on and save me, I'm lost...

iulie 10, 2011

Nu mai sunt eu

Spune-mi tu ce vrei sa auzi de la mine... ca sunt fericita? Ca am tot ce imi doresc? Ca o frantura de viata e suficienta pentru tot sangele asta care imi fierbe in vine? Pot sa it spun asta fara ca macar eu sa stiu daca e sau nu adevarat...

Mi-am pierdut puterea si curajul de a-mi urma visele cele mai ascunse. Imi e frica sa iau doar ceea ce intra intr-o valiza si sa plec. Arde in mine dorinta de a lasa in urma prezentul atat de monoton si sa ma indrept spre aventura, spre locuri pe care nu le stiu, spre oameni pe care inca nu ii cunosc. Imi e dor sa ma trezesc dimineata si sa aud cantecul unei viori care animeaza strada pietruita, imi e dor sa merg spre mare si sa simt nerabdarea aceea pe care o simteam atunci si imi e dor sa o las sa ma mangaie racoroasa pe picioarele goale. 

Prezentul ma strange, imi limiteaza respiratia, imi umbreste privirea... nu mai rad cu sufletul, ci doar cu buzele. Nu mai ating si nu mai simt cu trupul, ci numai cu mintea care imi dicteaza urmatoarea miscare. Inima imi bate doar ca reflex al naturii, dar eu nu o mai simt nici pe ea. Sunt obosita, as vrea sa mai pot sa fiu eu cea care eram... cea care lasa tot si pleaca spre orizont...

Do you know where your heart is? Do you think you can find it?

iunie 09, 2011

Diferit

A fi puternic nu mai e de mult o opțiune. Lumea și-a accelerat ritmul și totodată a devenit mai nesigură pentru că nu știm niciodată ce va fi mâine. Dar încă nu am învățat cum să fim puternici și pentru cei care nu sunt. 

Mă uit la tine, îmi vorbești dar nu te aud. Îmi pari furios și eu zâmbesc... cât de tare te-a înrăit lumea asta, cât de puține vise mai ai și cât de puțin respecți visele mele... Tu vezi obstacolele, eu văd sfârșitul lor și începutul vieții așa cum mi-am dorit-o. Tu nu mai știi să zâmbești în fața unui lucru mic, a unui gest mărunt sau a unui vis copilăresc. Dar eu mai știu să fac toate astea și chiar mai multe. Eu încă mai știu sa iubesc soarele chiar și când se ascunde, știu să iubesc stropii de ploaie chiar și când cad zile și nopți întregi și încă mai știu să dansez cu viața. 

Dar tu? Tu nu mai vezi răsăritul de mâine dimineață în timp ce privești apusul... când am ajuns să fim atât de diferiți? De când nu îți mai pasă de pasiunile mele? De când mă privești ca pe un copil doar pentru că îmi place viața chiar și când e atât de grea ca acum? De când nu mă mai asculți. deși mă auzi în fiecare zi? De când ți-ai pierdut până și ultima speranță?

If there had just been one day, ONE day where nothing else mattered but us....

mai 27, 2011

Prima zi...

Ma simt ca un copil pedepsit sa stea in casa si sa ii priveasca pe prietenii lui jucandu-se afara, in iarba si in lumina. Daca ating cu grija fereastra, pot chiar sa ii simt zabrelele...

Imi lipsesti mult... imi lipseste viata din tine, energia si noptile nedormite, in care tineam ochii larg deschisi si mintea concentrata pentru a invata cat mai multe lucruri de la lumea aceea atat de frumoasa, atata de colorata si atat de variata. Mi-ai adus dureri fizice si oboseala, mi-ai furat nopti si zile... dar imi lipsesti atat de mult! Pentru ca m-ai invatat sa fiu ceea ce sunt acum, m-ai invatat sa respect sacrifciile celorlalti, sa le apreciez munca si sa iubesc arta, frumosul, sublimul. Acum, fara tine e gol si lipsit de sens. Nu iti mai vad strazile pline de oameni, de artisti, de dansatori, de curiosi si de turisti. Si nu ii mai vad pe toti aceia care au muncit luni intregi ca frumusetea aceea in miscare sa fie acolo! Nu ii mai vad pe cei care se strecoara printre examene si proiecte, ca sa ajunga sa te vada, ca sa imbratiseze cat mai multa cultura si cat mai variata.

Acum sunt aici, departe, iar tu esti acolo. Stiam ca despartirea urma sa doara si ca ranile aveau sa mi se redeschida cand urma sa te revad prin ochii celorlalti, prin ochii celor ce te au... Azi esti iarasi acolo, unde te-am lasat in ultima noapte, in curtea unui Teatru mic dar atat de plin de frumusete si cultura, acolo unde am stat pana spre dimineata, numai cu gandul ca poate am sa te fac sa ramai, sau sa revii mai repede. Dar in dimineata aia ai plecat. Apoi am plecat si eu. Iar acum tu esti acolo, iar eu sunt aici.

Mi-e dor de tine cu fiecare clipa in care stiu ca iti desfasori frumusetea pe strazi, pe scene si in piete. Imi lipseste tot ce m-ai invatat si ce te-am invatat. Daca am lasat ceva acasa, pe tine te-am lasat si cu tine am lasat bucatele de suflet, energie si devotament.

Imi lispesti, FITS... si azi e prima zi in care nu te mai pot vedea...

aprilie 03, 2011

Ganduri

De fiecare data imi promit ca e ultima data. De fiecare data imi promit ca nu o sa iti mai cer niciodata iertare pentru ca sunt ceea ce sunt. De fiecare data cand imi promit ceva, tu schimbi tot. Nu stii cat rau imi faci... si nu stii cat bine...

martie 27, 2011

Hoti

Suntem hoti. Cu totii. Furam. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi cu mai multa ambitie, in fiecare zi cu mai multa dorinta de a fura mai mult. Furam si ne lasam jefuiti la randul nostru, pentru a reface un echilibru bolnavicios, pentru ca pastra intreg un lant constant.

Furam timp de la ceilalti fara sa stim ca asta nu ne va da noua mai mult. Furam cuvinte pe care mai apoi nu le putem rosti caci nu sunt ale noastre. Furam atingeri pe care nu le oferim la schimb. Furam picaturi de viata cu care ne manjim buzele dar pe care nu le putem gusta. Suntem hoti...

Si suntem actori. Jucam un rol ca sa supravietuim. Ne lasam pe noi in spatele unor usi inchise, pentru a scoate in fata lumii personaje noi, mai frumoase, mai vesele, mai increzatoare. Iar cand seara, redeschidem usile pentru a ne da jos mastile, ne regasim goi si obositi... Teatrul asta ne imbatraneste, ne distruge putin cate putin, ne  sleieste de puteri... si ne refugiem in noi, intr-un adapost mai prietenos, mai cald, mai al nostru.

Pioni pe o tabla de sah, in mana necrutatoare a vietii....

martie 22, 2011

Nu simti

Nu e mai usor si poate nu e nici chiar atat de greu. Nu mai e o distanta peste care sa treci cu vederea, ci e deja enorma. Nu e mai linistitor si nici mai tulburator. E vid. E un pic de viata in orice, atata timp cat e cineva aproape. In asta e viata numai uneori. E viata numai atunci cand ignori complet viata. Si atunci se imprastie norii, fara sa iasa soarele, fara sa fie lumina, dar fara sa fie intuneric.

Visam prea mult? Traim prea mult? Nu cred... visul ne imbraca realitatea in asa fel incat sa devina agreabila. Uneori doar suportabila.

Asculta-ma, nu simti ce crezi ca simti. Ti-o spun pentru ca stiu. Daca ai simti, te-ar arde, ti-ar rupe lanturile si ti le-ar transforma in aripi. Ti-ar sfasia pieptul si ti-ar scoate inima afara asa, sa o vada toata lumea. Ti-ar desclesta maxilarele sa poti rosti mii de cuvinte decupate cu grija din inima pe care o expui acum. Ti-ar imprastia ceata ce iti acopera ochii cu indoieli si te-ar lasa sa pleci spre ceea ce iti doresti.

Asculta-ma, nu simti. Daca ai simti, as simti si eu.

Nu ne dam seama cand pierdem ceva ce nu am avut nicicand...

februarie 27, 2011

Din trecut si din suflet

Imi pare rau dar nu mai pot sa iti zic ca te iubesc asa cum esti, ca esti superba si incredibila ... ca nu vreau sa te schimbi, ca esti mai buna decat toate femeile din lumea asta... nu mai e rolul meu asta...

E cineva care o poate spune, care poate sa ma ridice. Si nici de data asta nu ai fost tu. As vrea sa te inteleg... 

februarie 25, 2011

Tu

E ciudat. Ceasul s-a oprit. Secundele nu mai trec zgomotoase, iar minutele pe care le-am tot numarat acum au tacut. Nu mai aud timpul trecand, nu mai privesc cu nesat miscarea acelor... a stat? 
Nu... ore inca mai curg, zile inca se mai succeda. Dar nu le mai aud, nu le mai numar, nu le mai stiu rostul. Nu e ceasul! Sunt eu! Eu... eu am incetat sa astept, am incetat sa imi agat viata de niste minute ce trec si am incetat sa le tin sirul. 
Nu crezi, tu, oare, ca te-am asteptat destul? Nu crezi tu ca am strans destule sunete ale minutelor ce s-au scurs pe langa mine? Am decis sa ma ridic si sa merg mai departe. Daca ai fi fost tu, ai fi venit la mine, m-ai fi tinut in brate cand am avut nevoie de tine si mi-ai fi sarutat obrajii cand imi ardeau. Si nu esti tu
Azi imi iau inima inapoi de la tine, o pun cu grija in lacasul ei caci e fragila acum si o ingrijesc cum stiu eu mai bine. Tu nu ai avut grija de ea, desi in fiecare clipa ti-a spus de ce are nevoie, ai fost surd la strigatele ei, ai fost insensibil la atingerea ei si ai fost mut la nevoia ei de cuvinte. Chiar daca la mine in piept va bate singura, va fi, poate, mai fericita. Va avea, poate, mai multa speranta. Si intr-o zi va sti sa gazduiasca o alta inima care i se va darui in intregime. O inima care nu va cere tot fara sa dea ceva, o inima care va bate in acelasi ritm cu ea. 

Nu ai fost tu, caci nu ai inteles. Nu ai fost tu, caci nu ai iubit destul. Nu ai fost tu caci nu ai venit nicicand. Imi iau inima inapoi, nu mai e cale de intoarcere...

 They say there's always someone in a relationship who loves more. Oh, God, I wish it wasn't me...

februarie 16, 2011

Noapte

E tarziu si ar trebui sa dorm... maine nu stiu exact ce ma asteapta, dar se anunta o zi foarte incarcata. Ar trebui sa ma odihnesc acum... dar nu pot. Simt ca inca nu am facut tot ce ar fi trebuit, simt ca ziua asta nu se poate incheia inca. Caci mai sunt inca o multime de cuvinte pe care mi-as fi dorit sa le aud si nu le-am auzit. Mai e inca o voce pe care nu am mai auzit-o de mult si care imi tot da tarcoale in fiecare noapte. Mai sunt inca gesturi de care nu m-am bucurat. Mai sunt inca buze pe care...
Ah! Mai sunt atatea... si ma doare lipsa lor, ma doare gandul ca a mai trecut un azi fara ele.
De ce e iarasi noapte?

februarie 13, 2011

Orbire

Intr-o incapere indepartata, intr-o incapere din trecut, eram intinsa pe podea. In jurul meu, mii de lacrimi infasurate in servetele. Strigate, uneori mute, alteori cu glas... toate catre tine, cel care plecasei in graba, fara sa spui un cuvant, fara ca macar sa incerci sa gasesti o scuza, fara sa ai curajul sa ma privesti in ochi. Plecasei. Trantisei usa, dupa ce ti-am auzit pasii apasati pe trepte. Si eu eram in urma ta, fara ca macar tu sa ma vezi.
In incaperea aceea m-am intins pe covorul aspru, cu unghiile infipte in scandura rece. Si am plans. Atat de amar, atat de dureros... adesea lacrimile imi aduceau liniste, odata sufletul golit si ochii secati. Dar atunci, sufletul meu era inca plin... de reprosuri, de frustrare, de neputinta si nefericire. Iar ochii ma dureau, dar lacrimile inca nu imi secasera. Nu mai puteam respira, nu mai puteam vorbi, dar mai puteam inca plange. Caci plecasei. Caci erai orb. Se spune ca iubirea e oarba. Dar lipsa ei, e cu atat mai oarba cu cat nu poate distinge din siluetele ce se perinda in fata ochilor, pe aceea care si-ar da si sufletul, si trupul, si credinta pentru strainul care fuge fara sa stie... O orbire care cuprinde si simturile, o orbire care amorteste buzele si ingheata privirea. 
Acolo, pe podeaua aceea, intre acei patru pereti reci si goi, inconjurata de lacrimile mele cazute pe covor si chiar pe intreg trupul meu - m-am ratacit. Da, m-am ratacit asa cum nebunii sunt rataciti. Si acolo, in clipele acelea in care nu mai aveam aer - am orbit. Am orbit si eu, asa cum tu ai fost orb. Iubirea din mine a inceput, in incaperea aceea, sa rataceasca. Ratacea asa, prin lume, fugind de tine si de sufletul tau pecetluit cu un lacat mic, de otel. Si eram oarba...

Astazi, de la mii de kilometri distanta de incaperea aceea, m-am intors acolo. Am cazut iarasi in genunchi si am implorat sa ma vindec, sa fiu iarasi oarba, de orbirea aceea a celui care nu iubeste. Am implorat sa mi se vindece ranile si sa scot toata pasiunea din inima mea, prin lacrimi. Oricat de multe, oricat de amare, dar sa mi se dea sansa de a ma vindeca prin ele. Vreau sa fiu la fel de oarba ca tine, cu iubirea la fel de ratacita prin lume. Implor sa primesc orbirea celui ce nu simte nimic, sa ma vindec de ceea ce simt, sa ma trezesc fara tine si sa zambesc, sa nu ma mai doara..
M-am intors in incaperea aceea in care am suferit atat de mult din clipa in care am auzit usa trantindu-se. Si acum sunt eu cea care se afla in pragul usii, cu fata spre strada, cu spatele la noi, la ce am fost... si cad in genunchi caci nu pot sa plec... Da-mi orbirea ta! Da-mi nepasarea! Altfel nu pot sa plec... si vreau sa plec... incaperea asta ma strange; se strange in jurul trupului meu si il sfarama... 

Atunci, candva, din incapere aceea, am fost luata pe brate de suflet cald, care mi-a mangaiat inima. Dar azi... azi raman captiva. Nu-i niciun suflet cald in jur... e zapada...

februarie 09, 2011

O bestie

E una din noptile in care nu te inteleg, nu te vreau, nu mai vreau! Ce caut langa tine? Langa trupul asta care nu ma simte, care nu ma atinge? In fata unor ochi ce privesc prin mine, ce nu ma vad, ce nu ma cauta? Incercand sa descopar cu urechea unde se afla inima ta?
Urasc sa stiu ca sunt a ta, urasc sa stiu ca ai sa fugi tot timpul, urasc lacrimile astea care tot cad!
M-ai ingenunchiat caci mi-ai luat toata viata din mine, mi-ai lasat trupul pustiit.
De ce ma lasi sa iti incredintez fiecare clipa a mea cand stii atat de bine ca ai sa le sfarami si ai sa le calci in picioare?
Esti o bestie, o bestie si nu te mai vreau! Iar daca ai sa indraznesti sa nu ma cauti maine, am sa te ucid cu mainile goale!

M-am saturat de gustul lacrimilor mele...

februarie 05, 2011

Blestem

Lacrimile care imi spinteca obrajii m-au trezit. Mainile care au stat atata timp inclestate impreuna, acum ma dor. Trupul mi-e greu si respiratia rece. Ochii sunt umezi, sangerii... In jurul meu cioburi in care se poate deslusi vag imaginea ta. Dupa atata timp intr-un vis, realitatea imi pare un blestem: cerul e negru, pamantul e plin de noroi, aerul e irespirabil. E blestemul in care ma trezesc singura, pe care nu il cunosc... Cum sa il traiesc singura? Cum traiesc eu in blestemul asta?
M-ai purtat printr-un vis, mi-ai aratat toate gradinile raiului si eu am gresit... am gresit si am crezut. Am gresit si am luat visul ca realitate. Am gresit si te-am lasat sa imi iei sufletul in palme. Iar acum, cioburile pe care le vezi pe podea, sunt bucati din el...
Cand inchid ochii din nou, nu ma mai pot intoarce la vis... Ci pot sa vad doar buzele tale rostind cuvinte pe care nu le aud, dar le citesc... si ele nu mai ajung la mine... Si vad urme de pasi indepartandu-se. Nu inteleg nimic!

Pana ieri tu ma trezeai cu un sarut...

ianuarie 20, 2011

Lasa-ma cu mine!

Imi vine sa urlu, sa sparg, sa distrug. Ah, lasa-ma cu mine, uneori nu mai pot nici sa te stiu in apropierea mea...
Nu mai vreaum am obosit! Te rog, lasa-ma cu mine! Taci, te rog, nu imi vorbi, nu imi explica, nu iti cere iertare, nu vreau sa stiu! Vreau sa nu mai stiu de tine... vreau sa ma lasi acum...
Lasa-ma, nu ma atinge! Ma arzi, ma sfarami, imi frangi aripile. Lasa-ma cu mine, cu tine nu mai pot!

In locul tau - nimeni...

ianuarie 06, 2011

Razboi in doi?

Incepem sa uitam sa mai fim doi,sa mai fim impreuna si asta sa ne faca sa zambim. Nu ne mai bucuram de linistea dintre noi cand impartim aceeasi camera, nu ne mai multumeste apropierea calda cand impartim acelasi pat. Vrem altceva, vrem diversitatea pe care ne-o ofera cu un zambet fals, lumea din jurul nostru.
Ma certi cand sunt nervoasa. Ma ignori cand sunt trista. Nu te ascult cand nu vorbesti cu sufletul meu, ci cu ratiunea mea. Nu ma iei in brate cand tac si nu imi saruti lacrimile cand plang.
Nu mai putem purta razboaie in doi. Impartim, poate, acelasi razboi. Plecam impreuna spre campul de lupta. Dar fiecare dintre noi lupta singur. Nu mai stim din doi sa devenim unul, sa ne impotrivim lumii si sa castigam. Ne purtam, in schimb, luptele mediocre si neinsemnate separat. In fiecare zi o alta.
Si in razboiul cu viata, singurul care conteaza, nu vom mai razbi nicicand. Punem armele jos. Caci suntem slabi si ne sunt trupurile fara vlaga. Caci suntem singuri.

Singuratatea mea incepe la doi pasi de tine...

ianuarie 03, 2011

Frig

Ia-ma in brate... mi-e frig, mi-e foarte frig. Am pleoapele reci. Simt stropii de ploaie curgand prin sufletul meu. Strange-ma in brate, da-mi din caldura ta. Mi-au inghetat visele si sperantele. Mi-e frig. Atat de frig incat stropii s-au transformat in flori de gheata. 

Ah, da-mi voie sa ma acopar cu sufletul tau...