iulie 26, 2012

Garile mint


Te-ai gandit vreodata ca garile mint? Nu cred ca exista un loc care sa minta mai mult decat o gara, nici macar aeroporturile. Aeroporturile pun sute si mii de kilometri intre oameni asa ca intr-un fel sau altul ii pregatesc de o despartire permanenta. Dar gara? Gara te face sa crezi ca esti aproape de acel ceva sau cineva care te face sa zambesti macar uneori. Acel ceva care umple o dupa amiaza, oboseste o noapte sau pur si simplu linisteste o ora. Acel cineva care se indeparteaza plecand mereu dintr-o gara.

Oamenii sunt mai distanti in gari. Nu sunt mai distanti intre ei, ci raportat la lumea exterioara. Se izoleaza, poate, sa uite ca sunt in gara care minte. Gara care pune un zambet inert pe fata lor atunci cand soseste un tren. Gara care pune o umbra la fel de inerta pe chipul lor cand vad un tren plecand. S-ar varsa, oare, aceleasi lacrimi daca despartirile s-ar petrece intr-o cafenea? Ori s-ar zambi, oare, la fel de mult daca revederea s-ar petrece intr-o intersectie aglomerata? Nu. Nu. Gara amplifica sentimente care in mod natural nu exista la aceeasi intensitate.

Gara ne minte si ne indeamna sa mintim. Suntem prea influentabili si ne mintim mereu...
Acum stim...si gara asta atat de veche si colorata ne-a mintit...

aprilie 30, 2012

Infloreste liliacul

Inima mea a incetat sa mai bata. Medicii nu ar fi de acord cu asta dar eu chiar cred ca se poate, totusi, trai. Chiar si asa. Chiar si fara o inima ce bate in piept.

S-au strans atatia ani... ma-ntreb si-acum cum m-am putut ridica din tarana in care zaceam in ziua in care inima a incetat sa imi mai bata. Din momentul in care vocea de la telefon a spus ca ochii tai s-au inchis nu am mai putut respira. Doamne, cati ani de-atunci... Am implorat sa nu raman aici fara tine. Te-am implorat sa ma mai iei iarasi de mana si sa mergem impreuna oriunde ai fi mers. Dar tu nu mi-ai mai strans niciodata mana. Te-am implorat sa deschizi ochii si sa ma privesti. Nu ai mai facut-o niciodata. Ma intreb de mii de ori cum ar fi fost sa fi fost tu. Sa ma fi strans in brate tu, sa ma fi certat tu, sa ma fi invatat tu. Doamne, de-as fi putut fi omul minunat care ai fost tu!

Infloreste liliacul. Semn ca lumea mea se sfarseste iarasi. Cu fiecare an doare mai tare sa vad liliacul in floare. Inchid ochii si vad o floare de liliac ce a cazut pe lemnul negricios ce te ascundea. Daca vreodata ar muri liliacul? Si daca nu ar mai inflori niciodata? As sti eu, oare, sa traiesc? As uita ziua sfarsitului? Niciodata!

De atunci inima mea nu a mai batut... de cand a inflorit liliacul...

aprilie 26, 2012

Rendez vous cu un Vis

Intalnirea asta nu e ireala, nu e-o-nchipuire. Intalnirea asta are loc in fiecare zi in ultima vreme. In fiecare zi am intalnire cu un Vis. L-as numi Om dar ar insemna sa omit ca are mainile unui Zeu. L-as numi Zeu, dar asta ar insemna sa ii iau sufletul de Om. Asadar, il numesc Vis desi nu-i o nalucire.

Ne intalnim in fiecare seara. Il gasesc acasa cand ajung tarziu. El ma asteapta cuminte si intinde bratele care ma cuprind. De fiecare data imi spune o poveste ... aseara imi spunea povestea Lunii, jucandu-se cu ea, rostogolind-o in palme. Eu il ascult si ma las prinsa in magia cuvintelor lui, in caldura vocii sale si in dulceata privirilor sale. Uneori ma saruta. Apasat. Ametitor. Ca si cum acest sarut ar face diferenta dintre Viata si Moarte. Si in fiecare seara dupa ce adorm imi spune "Sa nu te increzi in cuvinte...".

Daca ai veni ziua, ti-as spune ca si soarele are farmecul lui. Ti-as spune ca pamantul e mai umed si mai viu. Ti-as spune ca jocul nostru ar putea fi mangaiat si de raze mai calde decat ale Lunii. Dar tu mi-ai spune ca vrei sa ne jucam cu Luna, ca vrei ca stelele sa tina loc de flori. Eu te imbratisez si tac. Te ascult, ma asez langa tine... in brate calde adorm. Noi nu ne-am lua ramas bun nicicand. Sau poate da... doar ca nu azi. Azi ai sa imi indulcesti din nou visele!


Inchide ochii! Spune-mi ca ma vezi...


Articol scris pentru Blog Power 19, pe o tema aleasa de Simona. Au mai imaginat intalniri:
Ti-as spune ca
Intalnire cu dragostea
Suflet in oglinda
Asteptati-ma
Nu sunt cuvinte

aprilie 09, 2012

Cred!

Cred! Cred cu tarie, cu toate ca nu imi iau credinta pe strazi, nu o scot la parade si nici nu o confesez nimanui. Cred in Divinitate si cred ca nu am fi fost oamenii care suntem acum, cu sufletele noastre si cu visele noastre daca am fi rezultatul a mii de ani de evolutie a unei bacterii.

Nu cunosc misterele stiintei si nu inteleg toate procesele ce au loc in toate colturile lumii in fiecare clipa dar stiu ca nu exista explicatie stiintifica suficienta pentru a descifra Lumea si stiu ca oricat de multe descoperiri ar face rasa umana nu va putea sa gaseasca insusi esenta ei. Creatorul unei lumi atat de ordonate si atat de coplesitoare in frumusetea ei nu putea fi o simpla intamplare. Iar Omul atat de complex in manifestarile lui, atat de imprevizibil si unic in mijlocul a miliarde de fiinte asemanatoare nu putea fi fruct al unei evolutii indelungate ce a inceput de la un corp minuscul.

Dincolo de lumea fizica ce ne inconjoara, dincolo de realitatea fizica a corpului nostru exista si o dimensiune ce numai un Creator iscusit ar fi putut sa creeze, in perfectiunea lui desavarsita. Stiintei ii datoram usurinta cu care ne ducem viata, micile obiecte care ne ajuta si infrumuseteaza existenta, leacurile pentru durerile trupurilor noastre ce adesea obosesc in lupta dusa zi de zi. E parte integranta a vietii noastre si adesea suntem dependenti de micile ei descoperiri. Dar durerile sufletului nu le poate alina stiinta iar strigatele de deznadejde ea nu le poate auzi.

Avem nevoie sa credem in ceva, in ceva mai puternic decat fiinta umana, intr-o Judecata mai dreapta decat a omului pervertit si plin de interese marsave, intr-o Fiinta ce ne poate fi un model de bunatate si iertare, intr-o Putere ce nu ne ingenuncheaza trupurile, dar ne copleseste sufletele ce cad in genunchi in fata ei.

Chiar si atunci cand suntem singuri, ne ramane El...
Tare sunt singur, Doamne, si piezis...


Articol scris pentru Blog Power 17. S-a mai scris pe aceeasi tema Divinitate sau Darwinism.
Succes!

martie 30, 2012

Eu vreau! Vreau sa fiu Om!

De ce nu mai putem fi sinceri? De ce nu mai putem spune ceea ce gandim ori simtim?
E demodat sa fii onest, e dovada de slabiciune. Ne-o spun chiar prietenii nostri apropiati, ne reproseaza ca ne deschidem prea mult, chiar si in fata lor. Chiar nu mai suntem in siguranta cand oferim incredere, cand lasam la vedere cheile care deschid toate usile?
Ne prefacem interesati de un domeniu insignifiant pentru a obtine un job. Ne prefacem activi si haiosi pentru a castiga prieteni. Ne prefacem subtiri si in tendinte pentru a castiga priviri admirative. Ne prefacem reci si nestatornice pentru a pune in functiune mecanismele de 'vanator' ale sexului puternic. Ne prefacem satisfacute pentru a-l flata.
Incepem sa ne dam sfaturi aberante care sunt menite sa ne rastoarne viata si visele. Si, mai rau decat atat, incepem sa le ascultam: prefa-te! inceteaza sa mai fii asa cum esti! raneste tu prima! loveste tu! pune orgoliul in fata oricarui sentiment care risca sa te transforme in Om! Ce avem de castigat? Un job care nu ne place, niste prieteni care nu ne cunosc si nu incearca, trupuri frumoase si suflete goale, un barbat care dupa ce a terminat vanatoarea, isi cauta alta prada, frustrarea ca a mai trecut o noapte pe care a simtit-o numai el.
Ne distrugem viata sub supravegherea atenta a prietenilor nostri. Ne dorim sa fim imaginea perfectiunii pentru cei din jur. Dar pentru asta, ne sacrificam sufletul. Scena vietii nu trebuie umpluta de personaje care citesc, invata si expun un rol. Nu ma intereseaza sa fiu papusa nimanui. Ci ma intereseaza sa ma inconjor de oameni care nu au nevoie de papusi. 

Da, ai dreptate, prietene drag, suntem lasi! Pentru ca vrem viata altora si ne e frica de a noastra. Sunt putini oamenii ca tine, care sa iubeasca un om in intregime, care sa nu schimbe, care sa nu vrea altceva decat este omul acela deja...

Vreau viata mea. Refuz sa fiu imaginea pe care altii vor sa o vada, refuz sa ascult vocile stridente care spun ca nu asa se face. Refuz sa spun nu cand imi doresc sa spun da. Pentru ca ceea ce sunt, e ceea ce ma face Om.

Lumea nu a fost dintotdeauna rea. Noi am facut-o asa!


***Postare publicata pentru , Blog Power editia 15***
Au mai vorbit despre Oameni postari precum: Uman, dualUnitate in cugetVise in minti inchiseUn zambet nu costa nimicOameni. Tema propusa de Ratzone

februarie 23, 2012

Un bagaj

Câte lucruri pot încăpea într-un bagaj? Ce luăm cu noi pretutindeni? Un ruj, cu care să ne pictăm un zâmbet pe față, o cremă sub care să ne putem ascunde rănile, o haină suficient de lungă încât să ne acopere trupurile golite pe dinăuntru.

Dar dacă tot ce ai e un bagaj? În el trebuie să încapă viața ta întreagă. Orice vis pe care nu l-ai împlinit, orice ciob care s-a desprins din suflet, orice zâmbet pe care ți l-a dăruit un străin. Nu știi niciodată când ceva din toate astea îți va folosi. Le împrăștiasei toate în colțișoare îndepărtate iar acum trebuie să le strângi din nou, să le faci loc în același bagaj și să le duci în altă parte.

Îmi amintesc de o fetiță ce avea chibrituri și doar chibrituri. Acum văd în oglindă o fetiță ce are doar un bagaj. În el - niciodată mai mult decât speranța că următoarea gară va fi mai mare, mai primitoare și că, poate, în următoarea gară nu va mai fi singură, ci va găsi acel suflet care nu încape într-un bagaj. Un suflet... singurul lucru ce nu poate fi luat într-un bagaj.

Aș vrea să fie ușor. Aș vrea să nu fi lăsat o bucățică din mine aici. În bagaj ar trebui să fiu eu, întreagă, cu întreg sufletul meu. Cum aș putea supraviețui altfel? Acum nu mai sunt întreagă. Te-am lăsat să ai o bucată din mine, ți-am pus o fărâmă din sufletul meu în palme, ți-am lăsat amprentele mele pe piele și ți-am dăruit parfumul mângâierilor mele în păr. M-am lăsat pe mine ție. Și, totuși, bagajul nu îmi e mai ușor ci dimpotrivă, mult mai greu. Mi-e sufletul mai greu, mă apasă gândul că tu rămâi aici. Iar eu... eu...

Eu sunt doar fetița ce avea un bagaj ... și care niciodată nu te va avea pe tine...

Fugă

De ce am ales să tac atâta timp? De ce am lăsat atâtea luni să treacă?
Am fugit de mine, am crezut că mă pot ascunde, refugia, acolo unde să nu îmi pot da de urmă. Dar oriunde aș fugi mereu mă găsesc pe mine însămi. Și cu cât fug mai departe cu atât mai adânci sunt rănile ce le găsesc în mine.
Am încercat să mă mint în tot acest timp. Azi, însă, mi-am dat seama că îmi fac mai mult rău decât bine. Ce faci când înțelegi că nici toate cocktail-urile, rochiile cu paiete și cuvintele frumoase ale străinilor nu sunt de ajuns pentru a umple golul? Ce faci când cazi în genunchi extenuat și privești înăuntrul tău?
Sufletul e singura cetate ce nu poate fi cucerită cu forța. Eu însămi am încercat să îl forțez să simtă. Nu începem să murim decât în momentul în care nu mai simțim nimic. Nicio durere nu e prea mare, nicio bucurie prea intensă. Am vrut să opresc procesul, am vrut să simt... am vrut să mă îndrăgostesc cu nebunie, să sufăr cu disperare, să nu mai pot respira singură, să am atâta nevoie de un om încât să renunț la viața întreaga. Dar sufletul nu funcționează așa... nu am reușit decât să îl fac să se adâncească și mai mult în golul dinăuntru.

Și nu se schimbă nimic. Zilele continuă să curgă fără sens, fără acel zâmbet care să mă tulbure și fără acele buze care rostesc iubire. Nu pot schimba nimic...

februarie 21, 2012

Greșeli

Câte greșeli putem face într-o singură viață? Câte ascunzișuri mai putem găsi apoi pentru ca ochiul Lumii să nu ne vadă căzând în genunchi și cerându-ne iertare nouă înșine sau, dimpotrivă, zâmbind larg și palpitând cu gândul la greșeala pe care tocmai am făcut-o?

Uneori fericirea nu e de ajuns. Uneori e nevoie să urmăm niște norme și reguli nescrise care stabilesc linia ce desparte binele de rău. Se spune că cei care nu urmează aceste reguli au parte de fericirea intensă, dar efemeră, pe când ceilalți se bucură de fericirea de lungă durată și-n linie dreaptă, continuă.

Căutăm eternitate și găsim momente.
Și, uneori, ne sunt perfect suficiente...