Eu vreau! Vreau sa fiu Om!

De ce nu mai putem fi sinceri? De ce nu mai putem spune ceea ce gandim ori simtim?

E demodat sa fii onest, e dovada de slabiciune. Ne-o spun chiar prietenii nostri apropiati, ne reproseaza ca ne deschidem prea mult, chiar si in fata lor. Chiar nu mai suntem in siguranta cand oferim incredere, cand lasam la vedere cheile care deschid toate usile?

Ne prefacem interesati de un domeniu insignifiant pentru a obtine un job. Ne prefacem activi si haiosi pentru a castiga prieteni. Ne prefacem subtiri si in tendinte pentru a castiga priviri admirative. Ne prefacem reci si nestatornice pentru a pune in functiune mecanismele de 'vanator' ale sexului puternic. Ne prefacem satisfacute pentru a-l flata.

Incepem sa ne dam sfaturi aberante care sunt menite sa ne rastoarne viata si visele. Si, mai rau decat atat, incepem sa le ascultam: prefa-te! inceteaza sa mai fii asa cum esti! raneste tu prima! loveste tu! pune orgoliul in fata oricarui sentiment care risca sa te transforme in Om! Ce avem de castigat? Un job care nu ne place, niste prieteni care nu ne cunosc si nu incearca, trupuri frumoase si suflete goale, un barbat care dupa ce a terminat vanatoarea, isi cauta alta prada, frustrarea ca a mai trecut o noapte pe care a simtit-o numai el.

Ne distrugem viata sub supravegherea atenta a prietenilor nostri. Ne dorim sa fim imaginea perfectiunii pentru cei din jur. Dar pentru asta, ne sacrificam sufletul. Scena vietii nu trebuie umpluta de personaje care citesc, invata si expun un rol. Nu ma intereseaza sa fiu papusa nimanui. Ci ma intereseaza sa ma inconjor de oameni care nu au nevoie de papusi. 

Da, ai dreptate, prietene drag, suntem lasi! Pentru ca vrem viata altora si ne e frica de a noastra. Sunt putini oamenii ca tine, care sa iubeasca un om in intregime, care sa nu schimbe, care sa nu vrea altceva decat este omul acela deja...

Vreau viata mea. Refuz sa fiu imaginea pe care altii vor sa o vada, refuz sa ascult vocile stridente care spun ca nu asa se face. Refuz sa spun nu cand imi doresc sa spun da. Pentru ca ceea ce sunt, e ceea ce ma face Om.

Lumea nu a fost dintotdeauna rea. Noi am facut-o asa!


***Postare publicata pentru , Blog Power editia 15***
Au mai vorbit despre Oameni postari precum: Uman, dual, Unitate in cuget, Vise in minti inchise, Un zambet nu costa nimic, Oameni. Tema propusa de Ratzone

Timp

Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.

Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.

Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.

Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!

Pribegie

Noi nu avem un loc al nostru, noi nu apartinem nimanui. Suntem ai celor care ne primesc si ne ofera un acoperis. Ratacim prin lume pentru a ne gasi pe noi insine, pentru a pune si ultima piesa din puzzle-ul vietii.

Si totusi visam si noi la acasa pentru ca o avem acolo, undeva, desi ar parea ca am uitat. Acasa e un termen pe care il tot modificam pe masura ce trece timpul si cresc distantele. Dar il pastram in suflet. Venim toti din acelasi loc, de pe aceleasi pamanturi. Dar acum suntem peste tot, cautandu-ne pe noi. Iar cand ne oprim din a ne cauta pe noi insine si gasim pe unul din ai nostri ne dam seama ca acasa a ramas acelasi loc, ca ratacirile printre straini pot inceta. Ne strangem mainile, ne ascultam povestile si ne simtim mai umani. Apoi ne indepartam din nou, ne reluam lupta, fiecare pe propriu-i camp de batalie. Ne uitam uneori in urma sa nu uitam sa fim oameni pentru o clipa, apoi ne reintoarcem la a fi sclavi: sclavi pe alte meleaguri , sclavi pentru alte suflete si sclavi pentru al nostru. Batem din usa in usa pana ne obosesc bratele.
Si o luam de la capat...

Am plecat in pribegie... 
                                                                                                                               Adrian Pribeagu

Vise

Ce drumuri nedeslușite sălășluiesc în sufletul unei femei! Ce lumi neștiute se creează și se destramă într-o singură clipă, aceea în care ochii ei întâlnesc alți ochi, buzele ei rostesc alt nume, când simțurile ei sunt trezite de alt parfum. Nu e nevoie de mai mult de o clipă pentru a-i schimba ritmul bătăilor inimii, pentru a-i scoate la iveală armele seducției ce rugineau într-un colț din trecut.

Sunt lumi noi, niciodată aceleași. Niciodată niște ochi verzi nu au putut crea aceeași lume ca și unii negri. Poate că mulți stârnesc pasiune dar niciodată cu aceeași intensitate. Uneori creează fluturi despre care se spune că trăiesc doar o zi pe Pământ, dar care continuă să trăiască secole în suflet. Alteori creează roze ale căror petale nu se ofilesc ci dimpotrivă, înfloresc iar și iar. Și de cele mai multe ori stârnesc flăcări de felurite culori ce nu se sting nicicând, nici chiar atunci când se dezlănțuie furtuna peste ele.

Sufletul unei femei creează cu aceeași ușurință cu care distruge. Niciodată nu își ucide visele, ci le ordonează grijulie în sertare colorate, de unde le scoate când se cufundă în monotonia și placiditatea vieții de zi cu zi.

Nu ne învață nimeni cum se face dar, cumva, știm să închidem ușile realității și să visăm... să visăm o plajă departe, să visăm o picătura de vin pe buzele unui bărbat, să visăm un moment scurt în care ni se taie respirația în brațele lui puternice...

De aici ne luăm energia, de aici câștigăm puterea de a redeschide ușile și de a lăsa realitatea să ne inunde din nou. Nu știm să trăim fără fantezia că la un moment dat vom găsi acea plajă perfectă, solitară, îndepărtată și moale, acele buze umede și seducătoare, acele brațe puternice ce ne taie răsuflarea.

Si daca ti-as spune, nu ai intelege ca sunt femeie. Ai crede ca sunt ca tine, simpla, multumita de tot, impacata cu tot. Cum sa iti explic eu ce vreau cand nici eu nu imi explic prea bine? Da, stiu. Ai sa crezi ca e ceva ce nu merge bine cu noi, ca as vrea sa ti-o spun dar nu pot. Si, cu toate astea, tot ce vreau e sa inchid usile. Sa am marea la picioare si sa pasesc pe stele...


A woman's heart is filled with passion. 

Doua cuvinte

Le-am rostit... azi, dupa multa vreme, am rostit acele cuvinte care nu ma sufocau, care nu cereau sa iasa, sa fie spuse, sa fie auzite... dar le-am spus. Si a fost gol.

Mi-e frica... de ce e gol? De ce nu mi-a mai tremurat vocea? De ce nu am simtit fiori? Atat de mult m-am schimbat? Atat de departe suntem cand dormim unul langa celalalt?

Come on and save me, I'm lost...

Nu mai sunt eu

Spune-mi tu ce vrei sa auzi de la mine... ca sunt fericita? Ca am tot ce imi doresc? Ca o frantura de viata e suficienta pentru tot sangele asta care imi fierbe in vine? Pot sa it spun asta fara ca macar eu sa stiu daca e sau nu adevarat...

Mi-am pierdut puterea si curajul de a-mi urma visele cele mai ascunse. Imi e frica sa iau doar ceea ce intra intr-o valiza si sa plec. Arde in mine dorinta de a lasa in urma prezentul atat de monoton si sa ma indrept spre aventura, spre locuri pe care nu le stiu, spre oameni pe care inca nu ii cunosc. Imi e dor sa ma trezesc dimineata si sa aud cantecul unei viori care animeaza strada pietruita, imi e dor sa merg spre mare si sa simt nerabdarea aceea pe care o simteam atunci si imi e dor sa o las sa ma mangaie racoroasa pe picioarele goale. 

Prezentul ma strange, imi limiteaza respiratia, imi umbreste privirea... nu mai rad cu sufletul, ci doar cu buzele. Nu mai ating si nu mai simt cu trupul, ci numai cu mintea care imi dicteaza urmatoarea miscare. Inima imi bate doar ca reflex al naturii, dar eu nu o mai simt nici pe ea. Sunt obosita, as vrea sa mai pot sa fiu eu cea care eram... cea care lasa tot si pleaca spre orizont...

Do you know where your heart is? Do you think you can find it?

Diferit

A fi puternic nu mai e de mult o opțiune. Lumea și-a accelerat ritmul și totodată a devenit mai nesigură pentru că nu știm niciodată ce va fi mâine. Dar încă nu am învățat cum să fim puternici și pentru cei care nu sunt. 

Mă uit la tine, îmi vorbești dar nu te aud. Îmi pari furios și eu zâmbesc... cât de tare te-a înrăit lumea asta, cât de puține vise mai ai și cât de puțin respecți visele mele... Tu vezi obstacolele, eu văd sfârșitul lor și începutul vieții așa cum mi-am dorit-o. Tu nu mai știi să zâmbești în fața unui lucru mic, a unui gest mărunt sau a unui vis copilăresc. Dar eu mai știu să fac toate astea și chiar mai multe. Eu încă mai știu sa iubesc soarele chiar și când se ascunde, știu să iubesc stropii de ploaie chiar și când cad zile și nopți întregi și încă mai știu să dansez cu viața. 

Dar tu? Tu nu mai vezi răsăritul de mâine dimineață în timp ce privești apusul... când am ajuns să fim atât de diferiți? De când nu îți mai pasă de pasiunile mele? De când mă privești ca pe un copil doar pentru că îmi place viața chiar și când e atât de grea ca acum? De când nu mă mai asculți. deși mă auzi în fiecare zi? De când ți-ai pierdut până și ultima speranță?

If there had just been one day, ONE day where nothing else mattered but us....

Ganduri

De fiecare data imi promit ca e ultima data. De fiecare data imi promit ca nu o sa iti mai cer niciodata iertare pentru ca sunt ceea ce sunt. De fiecare data cand imi promit ceva, tu schimbi tot. Nu stii cat rau imi faci... si nu stii cat bine...

Hoti

Suntem hoti. Cu totii. Furam. In fiecare zi mai mult, in fiecare zi cu mai multa ambitie, in fiecare zi cu mai multa dorinta de a fura mai mult. Furam si ne lasam jefuiti la randul nostru, pentru a reface un echilibru bolnavicios, pentru ca pastra intreg un lant constant.

Furam timp de la ceilalti fara sa stim ca asta nu ne va da noua mai mult. Furam cuvinte pe care mai apoi nu le putem rosti caci nu sunt ale noastre. Furam atingeri pe care nu le oferim la schimb. Furam picaturi de viata cu care ne manjim buzele dar pe care nu le putem gusta. Suntem hoti...

Si suntem actori. Jucam un rol ca sa supravietuim. Ne lasam pe noi in spatele unor usi inchise, pentru a scoate in fata lumii personaje noi, mai frumoase, mai vesele, mai increzatoare. Iar cand seara, redeschidem usile pentru a ne da jos mastile, ne regasim goi si obositi... Teatrul asta ne imbatraneste, ne distruge putin cate putin, ne  sleieste de puteri... si ne refugiem in noi, intr-un adapost mai prietenos, mai cald, mai al nostru.

Pioni pe o tabla de sah, in mana necrutatoare a vietii....

Nu simti

Nu e mai usor si poate nu e nici chiar atat de greu. Nu mai e o distanta peste care sa treci cu vederea, ci e deja enorma. Nu e mai linistitor si nici mai tulburator. E vid. E un pic de viata in orice, atata timp cat e cineva aproape. In asta e viata numai uneori. E viata numai atunci cand ignori complet viata. Si atunci se imprastie norii, fara sa iasa soarele, fara sa fie lumina, dar fara sa fie intuneric.

Visam prea mult? Traim prea mult? Nu cred... visul ne imbraca realitatea in asa fel incat sa devina agreabila. Uneori doar suportabila.

Asculta-ma, nu simti ce crezi ca simti. Ti-o spun pentru ca stiu. Daca ai simti, te-ar arde, ti-ar rupe lanturile si ti le-ar transforma in aripi. Ti-ar sfasia pieptul si ti-ar scoate inima afara asa, sa o vada toata lumea. Ti-ar desclesta maxilarele sa poti rosti mii de cuvinte decupate cu grija din inima pe care o expui acum. Ti-ar imprastia ceata ce iti acopera ochii cu indoieli si te-ar lasa sa pleci spre ceea ce iti doresti.

Asculta-ma, nu simti. Daca ai simti, as simti si eu.

Nu ne dam seama cand pierdem ceva ce nu am avut nicicand...

Din trecut si din suflet

Imi pare rau dar nu mai pot sa iti zic ca te iubesc asa cum esti, ca esti superba si incredibila ... ca nu vreau sa te schimbi, ca esti mai buna decat toate femeile din lumea asta... nu mai e rolul meu asta...

E cineva care o poate spune, care poate sa ma ridice. Si nici de data asta nu ai fost tu. As vrea sa te inteleg... 

Lasa-ma cu mine!

Imi vine sa urlu, sa sparg, sa distrug. Ah, lasa-ma cu mine, uneori nu mai pot nici sa te stiu in apropierea mea...
Nu mai vreaum am obosit! Te rog, lasa-ma cu mine! Taci, te rog, nu imi vorbi, nu imi explica, nu iti cere iertare, nu vreau sa stiu! Vreau sa nu mai stiu de tine... vreau sa ma lasi acum...
Lasa-ma, nu ma atinge! Ma arzi, ma sfarami, imi frangi aripile. Lasa-ma cu mine, cu tine nu mai pot!

In locul tau - nimeni...

Razboi in doi?

Incepem sa uitam sa mai fim doi,sa mai fim impreuna si asta sa ne faca sa zambim. Nu ne mai bucuram de linistea dintre noi cand impartim aceeasi camera, nu ne mai multumeste apropierea calda cand impartim acelasi pat. Vrem altceva, vrem diversitatea pe care ne-o ofera cu un zambet fals, lumea din jurul nostru.

Ma certi cand sunt nervoasa. Ma ignori cand sunt trista. Nu te ascult cand nu vorbesti cu sufletul meu, ci cu ratiunea mea. Nu ma iei in brate cand tac si nu imi saruti lacrimile cand plang.
Nu mai putem purta razboaie in doi. Impartim, poate, acelasi razboi. Plecam impreuna spre campul de lupta. Dar fiecare dintre noi lupta singur. Nu mai stim din doi sa devenim unul, sa ne impotrivim lumii si sa castigam. Ne purtam, in schimb, luptele mediocre si neinsemnate separat. In fiecare zi o alta.
Si in razboiul cu viata, singurul care conteaza, nu vom mai razbi nicicand. Punem armele jos. Caci suntem slabi si ne sunt trupurile fara vlaga. Caci suntem singuri.

Singuratatea mea incepe la doi pasi de tine...

Frig

Ia-ma in brate... mi-e frig, mi-e foarte frig. Am pleoapele reci. Simt stropii de ploaie curgand prin sufletul meu. Strange-ma in brate, da-mi din caldura ta. Mi-au inghetat visele si sperantele. Mi-e frig. Atat de frig incat stropii s-au transformat in flori de gheata. 

Ah, da-mi voie sa ma acopar cu sufletul tau...

Doua cuvinte

Cladim castele de cristal, inalte pana la cer. Alungam norii negri printr-o singura suflare. Urcam in Paradisuri si coboram zeci de ingeri intre noi. Ne scrijelim cu degetele numele pe cerul instelat. Ne strigam numele si avem ecou in lumea intreaga. Soaptele noastre rasuna in mii de vazduhuri.

Dar nu putem rosti doua cuvinte. Doua cuvinte care nu ar schimba cu mult ceea ce suntem noi deja. Doua cuvinte care ar putea chiar fi de prisos pentru ca deja simtim si deja traim cu ele in suflet. Doar ca nu le-am rostit inca. Sunt doua cuvinte de care ne e frica pentru ca sunt ca o sentinta: cum mai pot eu sa ma gandesc la altcineva, chiar si pentru o secunda, o data ce am rostit acele cuvinte? cum pot eu sa las sa treaca o saptamana intreaga fara sa ii dau un semn, o data ce am rostit acele doua cuvinte?


Cat de frumos traim fara ele....

Minciuni

Minti cu zambete si mangaieri, minti rostind cuvinte ce picteaza Paradisul, minti cu caldura pielii tale cand ma imbratisezi si minti cu buzele umede. Si nici macar nu spui “Imi pare rau”. Ah! Cat as vrea sa iti para rau, sa ma iei in brate si sa incetezi sa ma minti... Daca ai minti doar cu vorbele, mi-as dori sa taci. Dar minti cu ochii si nu as vrea sa ii inchizi caci mi-ar lipsi prea mult. Minti cu mainile si nu as putea trai fara atingerea lor. Minti cu vise si nu as mai sti sa ma trezesc fara tine. Vreau sa taci, sa ma lasi sa inchid ochii, sa nu ma atingi... vreau sa nu ma mai minti...

Nu esti al meu si, ah, cat m-ai mintit! Nu mai sunt nici eu a ta, acum suntem amandoi falsi, neloiali, nedrepti cu noi insine, nedrepti cu lumea... suntem doua trupuri ce se apropie uneori dar care nu devin niciodata unul . Suntem doua inimi ce nu bat una pentru cealalta ci care se indreapta spre orizonturi diferite. Suntem doi ipocriti ce se tin de mana fara sa ii lege nimic. Suntem nesinceri si infideli si nu ne ascundem infidelitatea de lume, ci ascundem apropierea dintre noi.

 
Our love is a lie, and so we begin, 
Foolishly layin', our hearts on the table, stumblin' in 
Our love is a flame, burnin' within, 
Now and then fire light will catch us stumblin' in. 

Spune-mi

Razele soarelui imi zgarie retina, ploaia ce a cazut noaptea trecuta imi strapunge venele, vantul furios imi suiera in urechi atat de asurzitor incat imi destrama simturile. Peretii albi in care m-a lasat captiva ma apasa, ma dor, ma sfasie crunt. Am iesit din mine si ratacesc pe afara... mi-e frig si sunt singura, deznadajduita, prabusindu-ma la fiecare pas, infigandu-mi dureros unghiile in zidul rece.

As vrea sa nu ma fi mintit iarasi, as vrea sa nu ma fi lasat iarasi prada unor ochi ce privesc in alta directie, as vrea sa nu fi ascultat cuvinte frumoase dintr-un suflet care nu mi se daruieste, as fi vrut sa pot fugi, sa imi mai pot salva bucatelele de suflet ce imi mai ramasesera... as fi vrut sa nu ma fi mintit...

Spune-mi ca e real, spune-mi ca o sa fii si maine aici, spune-mi ca traiesc din nou si spune-mi ca nu ai sa ma ucizi si tu, a mia oara... spune-mi ca mana mea, intinsa spre tine, te va gasi si se va inlantui cu a ta... macar inca o zi si o noapte...

Ma joc

Viata mea e un teren de joaca. Ma joc cu vorbe, ma joc cu taceri si cu ganduri. Ma joc cu suflete, cel mai adesea cu al meu, pe care il dau uneori chiar pentru o noapte si il iau inapoi chiar inaintea zorilor. Ma joc cu zilele si noptile mele, le infrumusetez si le pictez in alte peisaje. Ma joc cu mintea mea uneori, ma joc cu ce vreau, cu ce simt si cu ce visez. Imi place sa ma joc cu visele, sa le construiesc si sa le distrug, sa le construiesc din nou si din nou sa le fac sa piara. Ma joc cu lacrimile de pe obrajii mei si cu ranile dinauntrul meu, le ingrijesc si apoi le redeschid, le cos si in secunda urmatoare le tai atele.
Drumurile mele ma duc mereu in alta parte, cautand mereu acelasi lucru, cautand momentul in care nu am sa ma mai joc singura. Dar pana atunci, terenul meu de joaca ramane plin de personaje episodice, de trecatori, de "actori grabiti" si de naluci. Intr-o zi, un jucator o sa ramana. O sa ma invete sa ma opresc din calatorii, sa privesc intr-o singura directie si sa vreau sa am fiecare dimineata la fel, trezindu-ma atinsa de aceeasi mana, oglindindu-ma in aceiasi ochi, cutremurandu-ma mereu la acelasi sarut.
Inca ma mai pot juca, inca mai pot rosti sau ascunde cuvinte, inca mai pot darui si lua inapoi, inca mai pot construi si distruge... ma mai joc inca. Ma mai joc cu nisipul si cu marea, cu zilele si noptile, cu amintirile si cu uitarea, cu linistea si vacarmul. Ma joc cu mine si uneori ma doare... dar am invatat sa ma joc si cu durerea...

Impossible

Tell them I was happy...

Timp

Ce se intampla cu noi? Nu mai avem timp, desi ziua inca are 24 de ore si desi saptamana nu e mai scurta. Nu mai avem timp sa avem rabdare cu cei de langa noi, tipam unii la altii, nu ne mai ascultam, nu ne mai auzim si nu ne mai dam importanta.
Sunt inconjurata de oameni care agreseaza, chiar si atunci cand rostesc cele mai neinsemnate cuvinte. E multa tensiune, e mare teama de a nu fi auzit si atunci incepem sa strigam din toti plamanii, pentru ca ceea ce vrem sa nu fie trecut cu vederea. Problema e ca strigam cu totii si de fapt nimeni nu asculta.
De fapt, timp mai este. Tot timpul a fost. Dar ne-am schimbat noi. Din dorinta de a face prea multe in acelasi timp, sa ne simtim buni, sa adunam mai mult decat altii, sa facem mai multe decat altii sau sa ne putem numara printre cei care inving indiferent de obstacole. Si am uitat sa iubim. Cu toate ca e timp pentru iubire, intotdeauna e. Dar am uitat. Credem ca vine de la sine, ca se aprinde si se mentine focul, fara sa ii dam macar o gura de oxigen, fara sa ii oferim macar o clipa.
Inauntru, incepem sa fim goi, obositi si sfasiati. E un drum fara intoarcere. Ne agresam in fiecare zi, ne reprosam, ne alungam si ramanem singuri si inconjurati de oameni, si ei la fel de singuri ca si noi.
E nedrept. Cum ne oprim din a ne distruge si ultimul lucru care a ramas pur si neintinat, adica sufletul?

Dragostea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, dragostea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul. - Octavian Paller