Ramai in pace!

Nu imi place sa pierd. Nu imi place sa vad oameni care pierd ce au mai drag. Fiecare disparitie e un motiv in plus de a ma gandi cu atat mai mult la viata. Vreau sa traiesc! Cu totii vrem, dar uitam sa o facem, de fapt. Ne e prea teama sa luam decizii, amanam gesturile care conteaza mai mult si ne bazam pe ziua de maine ca si cum ar fi ceva sigur, pe care nimic nu ni-l poate lua.
Sunt zile in care ne gandim mai mult la cei pe care ii iubim. Dar nu o facem destul de des, Si ii pierdem. Regretam ce nu mai putem schimba si ne pierdem bucatele din noi, cu fiecare inima ce nu mai bate. Carnavalul vietii isi stinge, din cand in cand, luminile, pentru a ne invata sa le iubim mai mult, sa le apreciem si sa ne bucuram de ele.
Nu imi place sa pierd bucatele de suflet si sa stiu ca e definitiv, ca am fost infranta si nu pot lupta. Accept sa pierd lupte, mangaieri, fie si noptile intregi pe care le iubesc si poate nu mai revin. Dar cum sa accept sa pierd o bucatica de suflet?
Sa ai o calatorie usoara, sa ai lumina si pace! Ne-ai invatat ceva, ceva drag si important: ne-ai invatat ca nu o sa ne trezim in fiecare dimineata ci ca la un moment dat o sa incetam sa mai vedem soarele. Si din motivul asta, trebuie sa il iubim, sa ne iubim si sa ne-o spunem, sa ne-o aratam. Si sa ne bucuram de fiecare dimineata!
Ramai in pace si-n lumina!

Masca

Pe strazile cenusii ale orasului vezi fel de fel de oameni. Mai zambitori, mai incruntati, mai grabiti, rebeli, conservatori, nepasatori, frumosi... Dar cel mai savuros pentru o dimineata devreme este sa ii vezi tocmai pe aceia care nu se  incadreaza in peisajul zilei, in graba strazii sau in vremea de afara. Si la fel de savuros este sa fii tu acela! Ma bucur de privelistea strazii in special in diminetile in care merg spre casa agale, dupa o noapte lunga, dupa prea putin somn si prea multe emotii. Uneori imbracata prea gros pentru soarele de afara, sau prea subtire pentru ploaia marunta si insistenta. In fiecare dimineata cu ochelarii de soare la ochi, sa ascund neglijenta machiajului sau poate cearcanele si de fiecare data mergand incet, observand lumea ce pare sa creada ca incerc sa ma ascund in spatele ochelarilor, ca imi e, pesemne, rusine de nepotrivirea mea in peisajul diminetilor aglomerate. Dar cat ma bucur de oras dimineata!

Oamenii ma depasesc, se uita dispretuitor la mine cum pare ca am timp, pe cand ei se lupta cu el, alearga spre serviciu, scoala, intalniri importante. La semafor nu ma grabesc sa trec, parasesc trotuarul ultima, ii vad cum ma privec uneori cu mila, ca si cum as fi singura fiinta de pe pamant care nu a inteles ca ziua trece repede si ca timpul nu o sa ma astepte pe mine. Sunt ciufulita, usor sifonata, sfidez ploaia purtand fustita scurta si privesc ostentativ trecatorii care imi acorda mai multa atentie decat am eu nevoie. Poate le par neglijenta. Pacat ca nu ma pot vedea cand stralucesc, cand merg mandra pe tocuri, cu vreo rochie eleganta sau purtand un parfum bun. Ei pierd. Ei cred ca eu sunt cea de dimineata, fata care se ascunde cum poate mai bine, care se stie neadaptata momentului si ocoleste strada principala. Dar, dimpotriva, eu aleg centrul, imi salut prietenii chiar daca sunt la distanta si, surprinzator, asta ii determina sa ma caute chiar si dupa mult timp de absenta.

Sunt si oameni care ma vad asa cum sunt de fapt: o femeie pe deplin satisfacuta, fie ca a inceput ziua frumos sau are un plan frumos pentru ea, fie ca are o relatie clandestina sau una oficiala, dar care prefera sa isi petreaca ziua la ea si nu la el. Nu stiu cum nu pot oamenii din jurul meu sa vada zambetul larg pe care il port, odata cu parul ciufulit, fusta sifonata si ochelarii de soare! Vedem si intelegem mai usor un om incruntat si trist, decat o femeie care radiaza, care zambeste oricarui necunoscut si pluteste... Credem despre oamenii zambitori ca afiseaza o masca. Avem nevoie sa credem asta, ca sa nu ne recunoastem neputinta de a zambi mai des. Eu imi dau jos mastile, mai ales intr-o dimineata ca asta... nu am nevoie de masca mea astazi!

Ce vor femeile?

Daca pana si noi ne intrebam... si totusi nu ni se pare ca vrem asa multe sau ca suntem asa complicate. Doar ca ne facem mai greu intelese, poate. Asta ca sa nu dau si astazi vina pe ei, cei care ar trebui sa ne dea tot ce ne dorim noi. Uite ca macar pentru inceput, nu o sa fiu feminista. Nu garantez ca ma tine mult.

Am vrea sa fiti uneori gelosi, macar putin, macar cat sa ne stim dorite si pretuite. Dar nu vrem sa exagerati pentru ca pana la urma avem si noi dreptul la libertate. Am vrea sa ne sunati des, atat cat sa ne aratati ca va lipsim. Dar nu prea des, pentru ca ne-am simti urmarite. Am vrea sa ne spuneti ca suntem frumoase... si nu, aici nu exista o limita! Cu cat mai des, cu atat mai bine. Am vrea sa ne lasati sa traim neingradite, dar sa stiti sa ne prindeti de brat cand plecam si sa ne spuneti "Ramai cu mine". Vrem sa ramanem pana dimineata langa voi, dar vrem sa va auzim pe voi spunand ca asta va doriti. Vrem sa ne spuneti "As vrea sa vii cu mine sa petrecem weekend-ul impreuna" si nu sa spuneti "Ce ai de gand sa faci in weekend?".

Noi incercam sa va aratam ce ne dorim de la voi, incercati si voi sa ne vedeti! Ne place sa va stim un pic gelosi, asa ca daca flirtam cu chelnerul intr-un bar, de fapt flirtam cu voi, prin el. Vrem sa ne sunati, drept dovada nu avem niciodata telefonul inchis pentru voi si niciodata nu avem ce va mai important de facut cand ne sunati. Ne place sa ne faceti sa ne simtim frumoase, indiferent ce avem pe noi... si mai ales ce nu avem. Plecam de langa voi, numai ca sa ne spuneti sa ramanem si nu ne intoarcem pentru ca vrem sa ne spuneti voi ca ne vreti inapoi. 

Vrem sa ne rasfatati, fie si numai prin cuvinte, vrem sa ne tineti atent in palme, sa ne gadilati si voi orgoliul macar din cand in cand si sa va fie dor... si noua ne este...

Sarmantul

Am intalnit un barbat rafinat... da, mai exista! Nu a fost eradicata complet "rasa" aceasta. Atent la gesturi, cuvinte, infatisare, prezenta tonica, caracter puternic, tact, diplomatie si eleganta. Pe scurt, barbatul acela pe care unele dintre noi inca il mai cautam si pe care ne resemnasem sa nu il mai gasim. Dar iata-l in fata mea. Stie sa admire discret. Intra primul in restaurantul in care deja are rezervarea facuta. Se aseaza la masa numai dupa ce tu te-ai asezat. E sarmant. E ireal. E barbatul caruia simti nevoia sa ii gasesti un defect pentru a-l putea raporta la realitate.
Si totusi e ceva... in fata (sau in spatele) unui sofer prea insistent (sau prea lent), pe o strada prea aglomerata, cu un program prea incarcat sau in "lupta" cu lipsa de educatie a celorlalti, pana si rafinamentul paleste. Si ajungi sa vezi ca barbatul acela atat de atent, incepe sa fie neglijent cu atitudinea sa in relatia cu ceilalti. Uita sa iti mai ofere scaunul sau, uita sa te admire si sa te complimenteze, se lasa cuprins de nelinisti sau furie. Doar pentru un moment. Apoi, farmec si magie.
E imposibil sa nu inchizi ochii si sa nu ii ierti momentele in care rafinamentul si-l lasa intr-un buzunar interior, pentru a-l imbraca in momentul imediat urmator. Nu poti sa ii reprosezi faptul ca nu este ireal, deci perfect. Ba dimpotriva, trebuie sa fie un triumf: descoperi ca nu e ireal, deci il poti avea... nu e inaccesibil si pretios cu cei din jur, ci se deschide si el, in clipele lui in care este "uman" - caci apropierea de perfectiune il indeparteaza de caracteristica unica pe care o impartim cu totii. Si, pana la urma, si rafinamentul are scapari. Cum un trabuc - oricat de scump si oricate saptamani pe mare a calatorit pana sa ajunga in cutia ta - tot arde neregulat si lasa un fum uneori prea gros. Dar tot il apreciem si platim averi pentru el. La fel trebuie apreciat si pretuit si el... el, sarmantul...

Perle

E uimitor cum ne lasam influentati de cei din jur, chiar si cand suntem constienti de greselile pe care le fac. Si e la fel de uimitor cat de reticenti suntem la a ne lasa influentati de arta, ca de exemplu de o carte buna, de un film sau o piesa de teatru exceptionala. Trebuie numai sa strabati trotuarele din centrul orasului ca sa iti dai seama ca oamenii cu pretentii nu sunt neaparat cele mai educate exemplare dintre noi. Si ca sa fie discriminarea facuta, metaforic, pana la capat, trebuie numai sa privesti femeile din jurul tau. Exemplarele feminine sunt impartite in mai multe categorii, dar le poti sesiza cu ochiul liber. Exista femeile sterse si fade, care se lasa conduse prin viata de altii sau de ceea ce numesc ele "destin" , femeile care fara sa fie multumite cu ce au, accepta ca "asa a fost sa fie" si merg mai departe. Si nu sunt ele cele mai demne de mustrari! Categoria care ma intriga cel mai mult, intr-un mod foarte putin creativ, este cea a femeilor care, chiar provenind din familii de clasa mijlocie, nu au nici cele mai elementare notiuni de politete. Nu saluta grupul intreg atunci cand cunosc o singura persoana, nu i se adreseaza persoanei pe care nu o cunosc si isi pastreaza conversatiile mai mult sau mai putin triviale intre cunoscuti, intorcand spatele noii venite.

Felul in care ne comportam in primele momente in care suntem introdusi grupului, ne pune o eticheta greu de schimbat, indiferent de trecerea timpului. Cand suntem introduse unui grup pentru care normele sociale sunt o enigma totala, rafinamentul si demnitatea cu care ne purtam pot fi, in mod nedrept, jignitoare pentru doamnele din acesta si putem fi catalogate drept "pretioase", nu in cel mai bun sens al cuvantului.
Propun ca fiecare femeie sa incerce sa se auto-educe, sa fie mai atenta la astfel de detalii si sa nu isi mai poarte perlele doar la gat, ci sa le introduca si in personalitatea lor. Viata noastra e plina de nuante, pe care le putem face mereu mai placute.