Intr-o incapere indepartata, intr-o incapere din trecut, eram intinsa pe podea. In jurul meu, mii de lacrimi infasurate in servetele. Strigate, uneori mute, alteori cu glas... toate catre tine, cel care plecasei in graba, fara sa spui un cuvant, fara ca macar sa incerci sa gasesti o scuza, fara sa ai curajul sa ma privesti in ochi. Plecasei. Trantisei usa, dupa ce ti-am auzit pasii apasati pe trepte. Si eu eram in urma ta, fara ca macar tu sa ma vezi.
In incaperea aceea m-am intins pe covorul aspru, cu unghiile infipte in scandura rece. Si am plans. Atat de amar, atat de dureros... adesea lacrimile imi aduceau liniste, odata sufletul golit si ochii secati. Dar atunci, sufletul meu era inca plin... de reprosuri, de frustrare, de neputinta si nefericire. Iar ochii ma dureau, dar lacrimile inca nu imi secasera. Nu mai puteam respira, nu mai puteam vorbi, dar mai puteam inca plange. Caci plecasei. Caci erai orb. Se spune ca iubirea e oarba. Dar lipsa ei, e cu atat mai oarba cu cat nu poate distinge din siluetele ce se perinda in fata ochilor, pe aceea care si-ar da si sufletul, si trupul, si credinta pentru strainul care fuge fara sa stie... O orbire care cuprinde si simturile, o orbire care amorteste buzele si ingheata privirea.
Acolo, pe podeaua aceea, intre acei patru pereti reci si goi, inconjurata de lacrimile mele cazute pe covor si chiar pe intreg trupul meu - m-am ratacit. Da, m-am ratacit asa cum nebunii sunt rataciti. Si acolo, in clipele acelea in care nu mai aveam aer - am orbit. Am orbit si eu, asa cum tu ai fost orb. Iubirea din mine a inceput, in incaperea aceea, sa rataceasca. Ratacea asa, prin lume, fugind de tine si de sufletul tau pecetluit cu un lacat mic, de otel. Si eram oarba...
Astazi, de la mii de kilometri distanta de incaperea aceea, m-am intors acolo. Am cazut iarasi in genunchi si am implorat sa ma vindec, sa fiu iarasi oarba, de orbirea aceea a celui care nu iubeste. Am implorat sa mi se vindece ranile si sa scot toata pasiunea din inima mea, prin lacrimi. Oricat de multe, oricat de amare, dar sa mi se dea sansa de a ma vindeca prin ele. Vreau sa fiu la fel de oarba ca tine, cu iubirea la fel de ratacita prin lume. Implor sa primesc orbirea celui ce nu simte nimic, sa ma vindec de ceea ce simt, sa ma trezesc fara tine si sa zambesc, sa nu ma mai doara..
M-am intors in incaperea aceea in care am suferit atat de mult din clipa in care am auzit usa trantindu-se. Si acum sunt eu cea care se afla in pragul usii, cu fata spre strada, cu spatele la noi, la ce am fost... si cad in genunchi caci nu pot sa plec... Da-mi orbirea ta! Da-mi nepasarea! Altfel nu pot sa plec... si vreau sa plec... incaperea asta ma strange; se strange in jurul trupului meu si il sfarama...
Atunci, candva, din incapere aceea, am fost luata pe brate de suflet cald, care mi-a mangaiat inima. Dar azi... azi raman captiva. Nu-i niciun suflet cald in jur... e zapada...
Se respira tristete... zambetele s-au estompat, viata s-a scurs... Nu stiu daca doare mai tare despartirea de plaja mea insorita, de nisipul fin si de sarutul sarat al valurilor, sau singuratatea, despartirea de toti si de toate, lipsa caldurii unui zambet. Noaptea trecuta am inteles ca a venit toamna si ca sunt singura: a trebuit sa pun o a doua patura pe patul mare. Asa am inteles ca Octombrie a intrat si in casa mea si am inteles si ca imi lipseste caldura unui trup imbratisandu-l pe al meu. Casa a devenit dintr-o data mult prea mare iar eu nu am nevoie decat de un coltisor de fereastra, prin care sa las ploaia inanuntru din cand in cand, si un pat cat de mic, pe care sa imi odihnesc gandurile cand obosesc.
