Te port cu mine

Nu va mai suna. Nu va mai veni. Nu va mai aparea in visul noptilor reci. Nu va mai fi al meu. Nu vom mai imparti aceeasi perna. Nu va mai vedea, dimineata, aceiasi ochi.
Si eu?
Eu nu il voi mai gasi. Nu il voi mai cauta. Si nu voi inceta sa il vreau. Il pastrez in cicatricile care au ramas in aroma pielii mele. Am de la el, cuvinte. Am cateva nopti si savoarea sa in nari. I-as fi putut pastra amintirea intr-un colt de suflet, cu bune si rele, cu soare si stropi de ploaie, cu valuri si stanci. Dar nu m-a lasat. Fie el, fie sufletul, inca nu stiu. Si i-am pastrat amintirea pe trupul meu, cu perfectiunea, sublimul, irealul noptilor goi. Din suflet l-as fi putut inlocui, candva. Dar de pe trup nu pot. E inca aici.
Imi trec degetele peste pielea mea si simt forma mainilor ce atingeau, mangaiau si alintau - doar pentru a rani intr-un final, pentru a sfasia, pentru a ucide.
Dragul meu, ai fost!... Ce ai fost? Azi nu-mi dau seama. Nu stiu decat ca ai fost. Te port inca cu mine. Am inca parfum barbatesc in par si urme de sarut fermecator in palme. Te port cu mine, dragul meu. Inca te port cu mine...

Pierduta

Azi nu ma mai gasesc in mine... ma strig, ma chem, ma caut... dar  nu ma gasesc. Unde sunt eu? Sa fiu eu, oare, cea care a intrat in caruselul asta nebun, in care imi bate inima atat de tare incat uneori simt ca o sa cedeze? Cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa nu imi cer dreptul la brate calde in jurul meu, sau la acel "noapte buna" magic, sau la inlantuirea mainilor? Pierd dulceata si savoarea, pierd aroma si fiorul, pierd diminetile tandre... pentru numai cateva nopti. Pentru numai cateva saruturi. Pentru numai cateva cuvinte.

Sunt eu asa? Azi nu mai stiu... am ochii inchisi, am gheata topindu-se prin vene, am vise goale. Amanta m-a coplesit, m-a extenuat, mi-a curmat fiecare suflare. Nu sunt ea, nu pot fi... cel putin nu azi, cand stau intinsa pe podeaua rece si nu te astept. Nu, nu te astept. Pentru ca nu ai veni sa ma iei in brate, sau sa te asezi langa mine... ci ai veni sa ma ucizi! Lasa-ma... azi lasa-ma sa fiu eu... lasa-ma sa ma gasesc!

Vis

Intens, umed, arzator, interzis, incitant... nedrept caci e doar un vis... pasiune, flacari, valuri, nisip umed... noi... stropi de sudoare, piele aromata de savoarea dorintei, ochi inchisi si gemete soptite...

E vis, dar ma tulbura, ma arde, e un trandafir in flacari: atat de tandru, atat de fierbinte, atat de crud... ma lasi sa visez singura, sa agonizez, sa fiu in extaz, sa ma trezesc ravasita in patul meu si sa nu mai pot inchide un ochi. Nu ma mai lasa sa visez singura, nu trebuie sa ma lasi, trebuie sa fii si tu acolo... sa fii aici...
Ah, cat urasc de mult noptile goale!
Dragul meu, viseaza-ma...

Captiva

Sunt captiva... nici nu incerc sa ma eliberez pentru ca e captivitatea pe care o ador, captivitatea dulce-acrisoara. Sunt dependenta de pielea ta, de aroma ta pe perna... in fiecare dimineata incerc sa scap din catusele dorintei, dar in fiecare seara ma incatusezi din nou. Esti nebunia mea, esti blestemul meu. Cand esti langa mine, iti apartin cu fiecare celula a corpului, iti dau fiecare particica din mine si te iau cu totul... Langa tine, sunt dependenta de atingerea ta, de respiratia ta pe umarul meu gol, de geamatul tau. Sunt incatusata...
Sunt prizoniera ta, inchisa in trupul tau, subjugata atingerii tale, sedusa de sarutul tau. Nebunie...
Priveste-ma! Nu sunt iubita ta, nu sunt femeia care cere nopti si zile, nu sunt femeia pe care o ametesti cu petale de flori pe pat si nici cea care are nevoie de declaratii. Sunt amanta, cea care are pasiunea, care te aprinde, care te innebuneste. Imi esti capitv si iti sunt prizoniera. Dependenti de noptile arzatoare, goi, in care nu existam decat noi, in care ne incatusam tot mai mult, ne inlantuim si adormim ravasiti de emotii, cu gatul uscat si trupurile umede, tremurande. Prinsi in jocurile dorintei, uitam sa ne desprindem unul de celalalt si adormim captivi unul celuilalt.
Nu mai suntem liberi decat dimineata, cand viata isi reia cursul, cand drumurile noastre merg in directii diferite. Noptile ne asteapta, par sa nu treaca, timpul pare sa ne fie complice la nebunia noastra. Noptile ne incatuseaza impreuna, iar diminetile estompeaza magia, pe care o lasam in asternuturile rosii din satin, ce ne pastreaza inca pasiunea...

Masca

Pe strazile cenusii ale orasului vezi fel de fel de oameni. Mai zambitori, mai incruntati, mai grabiti, rebeli, conservatori, nepasatori, frumosi... Dar cel mai savuros pentru o dimineata devreme este sa ii vezi tocmai pe aceia care nu se  incadreaza in peisajul zilei, in graba strazii sau in vremea de afara. Si la fel de savuros este sa fii tu acela! Ma bucur de privelistea strazii in special in diminetile in care merg spre casa agale, dupa o noapte lunga, dupa prea putin somn si prea multe emotii. Uneori imbracata prea gros pentru soarele de afara, sau prea subtire pentru ploaia marunta si insistenta. In fiecare dimineata cu ochelarii de soare la ochi, sa ascund neglijenta machiajului sau poate cearcanele si de fiecare data mergand incet, observand lumea ce pare sa creada ca incerc sa ma ascund in spatele ochelarilor, ca imi e, pesemne, rusine de nepotrivirea mea in peisajul diminetilor aglomerate. Dar cat ma bucur de oras dimineata!

Oamenii ma depasesc, se uita dispretuitor la mine cum pare ca am timp, pe cand ei se lupta cu el, alearga spre serviciu, scoala, intalniri importante. La semafor nu ma grabesc sa trec, parasesc trotuarul ultima, ii vad cum ma privec uneori cu mila, ca si cum as fi singura fiinta de pe pamant care nu a inteles ca ziua trece repede si ca timpul nu o sa ma astepte pe mine. Sunt ciufulita, usor sifonata, sfidez ploaia purtand fustita scurta si privesc ostentativ trecatorii care imi acorda mai multa atentie decat am eu nevoie. Poate le par neglijenta. Pacat ca nu ma pot vedea cand stralucesc, cand merg mandra pe tocuri, cu vreo rochie eleganta sau purtand un parfum bun. Ei pierd. Ei cred ca eu sunt cea de dimineata, fata care se ascunde cum poate mai bine, care se stie neadaptata momentului si ocoleste strada principala. Dar, dimpotriva, eu aleg centrul, imi salut prietenii chiar daca sunt la distanta si, surprinzator, asta ii determina sa ma caute chiar si dupa mult timp de absenta.

Sunt si oameni care ma vad asa cum sunt de fapt: o femeie pe deplin satisfacuta, fie ca a inceput ziua frumos sau are un plan frumos pentru ea, fie ca are o relatie clandestina sau una oficiala, dar care prefera sa isi petreaca ziua la ea si nu la el. Nu stiu cum nu pot oamenii din jurul meu sa vada zambetul larg pe care il port, odata cu parul ciufulit, fusta sifonata si ochelarii de soare! Vedem si intelegem mai usor un om incruntat si trist, decat o femeie care radiaza, care zambeste oricarui necunoscut si pluteste... Credem despre oamenii zambitori ca afiseaza o masca. Avem nevoie sa credem asta, ca sa nu ne recunoastem neputinta de a zambi mai des. Eu imi dau jos mastile, mai ales intr-o dimineata ca asta... nu am nevoie de masca mea astazi!

Urasc

Urasc cand poti sa ma ucizi sau sa ma salvezi cu un singur sarut.

Urasc cand ma faci  sa raman treaza numai pentru a-ti simti imbratisarea. Sau pentru a te privi zambind in timp ce ma mangai.

Urasc sa fiu eu cea care pleaca fara tine.

Urasc felul in care ma simt goala atunci cand nu dormi langa mine.

Urasc sa te stiu aici dar sa te vreau si mai aproape.

Iubesc?

P.S. Si urasc cuvintele. Stiu ca sunt singurele care ne ajuta sa fim “in doi” chiar si atunci cand nu ne putem atinge sau vedea. Dar ne distrug mai repede decat actiunile. Se destrama repede o relatie in care unul din doi isi exprima nemultumirea de a se vedea prea rar, de a adormi prea rar unul langa celalalt sau, adesea, nemultumirea de a dormi prea mult impreuna, fara a fi, de fapt, impreuna. Asta pentru ca acele cuvinte prin care se declara nesatisfacut de orice aspect al relatiei, il fac pe celalalt sa se gandeasca ca perechea sa va cauta in alta parte ceea ce nu primeste “acasa”. Asadar, se destrama relatia inainte ca celalalt sa isi fi cautat implinirea in alta parte. Din cauza unor cuvinte...

Uneori credem ca tocmai cuvintele ne pot trasa o traiectorie in viata si nu ne pot lasa sa ne abatem. Eu, nu demult, m-am folosit de un cuvant pentru a defini o relatie – am ales sa fiu “amanta”. Dar asta nu mi-a trasat o linie destul de clara. Nu am inteles destul de bine ca termenul asta imi arata ce am de facut, dar si ce trebuie evitat. Si nu am evitat la timp. A fost un moment de ratacire. Un moment in care am crezut ca ii pot da drumul " visatoarei” din mine. Un moment in care am crezut ca pot sa fiu “iubita”. Absurd.

Barbatul din viata noastra este, pana la un punct, o insumare a barbatilor din trecutul nostru, dar la care se adauga ceva specific. Descoperim ca are vocea tipului de la vreun revelion, sau ii place ceva ce ii placea si prietenului nostru din marina militara, sau ca zambeste asemenea primului barbat din viata noastra. La fel suntem si noi. Implicit, si eu. Am fost "puiule, frumoaso, iubito, bombonico, princesse, chèrie, mititico". Ciudat, dar si eu sunt insumarea barbatilor din viata mea. Pentru ca fiecare a lasat ceva, a schimbat ceva, a rupt ceva. Si am decis sa fiu libera. Pentru asta, inchid visatoarea in mine si las amanta. Care stie sa se bucure de ceea ce primeste, care nu are nevoie de zile, ci doar de nopti, care nu depinde de un program, ci de dorinta. Aceea care e libera si lasa liber. Si de data asta, dragul meu, o sa imi lasi si tu ceva, o sa schimbi ceva, dar nu ai sa mai rupi nimic. De data asta mi-am promis mie. Nu mai e nimic de rupt!

                                                                              ( 27 septembrie, 02:48 )

Drumuri

Despre femei se spune ca sunt rivale de cele mai multe ori, ca incearca sa scoata in evidenta numai neajunsurile celorlalte. Se mai spune ca raman agatate de o relatie chiar si atunci cand se incheie, chiar si atunci cand fostul lor iubit iubeste pe altcineva. Si se spune ca incep sa il caute, sa incerce sa para mai bune, mai intelegatoare, mai tandre decat "cea noua". Apoi, cand inca nu reusesc sa il faca sa se intoarca, isi arunca veninul asupra celei noi, incep sa spuna ca inseala, ca minte, ca se foloseste de iubitul ei numai pentru ca are bani, are influenta sau e bun in pat. Si asta pana isi gaseste un altul, un pic mai bogat, un pic mai influent si un pic mai bun in pat. Eu nu cred asta. Pentru ca am intalnit barbatul care sa faca asta. Nu doar noi putem fi asa...
Nu stiu care e motivatia: gelozie, furie, frustrare, neliniste, speranta ca inca se mai poate face ceva si ca inca se pot lipi bucatelele ramase din pozele impreuna. Dar urmele raman oricat de mult ai incerca sa refaci ce a fost. Se spune ca e mai bine sa lasi asa o oglinda sparta, decat sa incerci sa o lipesti, pentru ca risti sa te ranesti in cioburi. Las-o sparta, lasa-ne rupti unul de celalalt si nici nu incerca sa ne distrugi mai rau. Nu face asta, te rog... nu arunca cu noroi acolo unde nu sti ce se afla, doar pentru ca mana asta care scrie era candva in mana ta, iar acum e in a lui. Nu cauta jocuri murdare in firea unui om care nu face decat sa readuca zambetul acolo unde prea multe probleme il stersesera. Nu lovi trupul pe care de acum il saruta el. Nu umple de ranchiuna un suflet care de acum este plin de emotie. Nu aminti un trecut de care am fugit si din care nu am luat decat ce era frumos. Dar, oricat de frumos, l-am lasat in urma. Acum am un prezent, intr-o zi, poate, chiar un viitor. Nu il strica, caci imi e drag.
Am fost, ai fost... nu mai suntem si nu mai putem fi. Pastreaza ce e frumos si cauta-ti drumul. Nu il mai avem pe acelasi, al meu e altul. E separat. E diferit. Nu mai e acelasi...nu mai poate fi...