Ramai in pace!

Nu imi place sa pierd. Nu imi place sa vad oameni care pierd ce au mai drag. Fiecare disparitie e un motiv in plus de a ma gandi cu atat mai mult la viata. Vreau sa traiesc! Cu totii vrem, dar uitam sa o facem, de fapt. Ne e prea teama sa luam decizii, amanam gesturile care conteaza mai mult si ne bazam pe ziua de maine ca si cum ar fi ceva sigur, pe care nimic nu ni-l poate lua.
Sunt zile in care ne gandim mai mult la cei pe care ii iubim. Dar nu o facem destul de des, Si ii pierdem. Regretam ce nu mai putem schimba si ne pierdem bucatele din noi, cu fiecare inima ce nu mai bate. Carnavalul vietii isi stinge, din cand in cand, luminile, pentru a ne invata sa le iubim mai mult, sa le apreciem si sa ne bucuram de ele.
Nu imi place sa pierd bucatele de suflet si sa stiu ca e definitiv, ca am fost infranta si nu pot lupta. Accept sa pierd lupte, mangaieri, fie si noptile intregi pe care le iubesc si poate nu mai revin. Dar cum sa accept sa pierd o bucatica de suflet?
Sa ai o calatorie usoara, sa ai lumina si pace! Ne-ai invatat ceva, ceva drag si important: ne-ai invatat ca nu o sa ne trezim in fiecare dimineata ci ca la un moment dat o sa incetam sa mai vedem soarele. Si din motivul asta, trebuie sa il iubim, sa ne iubim si sa ne-o spunem, sa ne-o aratam. Si sa ne bucuram de fiecare dimineata!
Ramai in pace si-n lumina!

Si azi urasc

Urasc lacrimile care uda obrajii, fara sa insemne ceva. Si nu inteleg de ce viata asta noua pe care o construiesc ca pe un puzzle din mii de piese nu reuseste sa ma convinga ca ce las in urma inseamna prea putin.
Urasc parfumul lui pe pielea altui barbat si urasc sa aud cuvintele lui venind de pe alte buze.
Mai mult decat atat, urasc cuvintele pe care as fi vrut sa le aud de la el si urasc sa le mai astept inca.
Urasc sa fiu vulnerabila si, mai ales, urasc sa ii fiu dependenta.
Am incercat sa simt altceva, sa caut alta emotie. Si nu pot. Nu gasesc.
Urasc telefonul pentru ca nu mai suna. Si il urasc cand suna pentru numai cateva cuvinte, pentru numai cateva amagiri.
Nu regret nimic pentru ca stiu ca m-as uri daca as face-o.
Urasc timpul cand trece greu si urasc sa astept... sa il astept...

Cand nu suna telefonul, stiu sigur ca esti tu...

Te port cu mine

Nu va mai suna. Nu va mai veni. Nu va mai aparea in visul noptilor reci. Nu va mai fi al meu. Nu vom mai imparti aceeasi perna. Nu va mai vedea, dimineata, aceiasi ochi.
Si eu?
Eu nu il voi mai gasi. Nu il voi mai cauta. Si nu voi inceta sa il vreau. Il pastrez in cicatricile care au ramas in aroma pielii mele. Am de la el, cuvinte. Am cateva nopti si savoarea sa in nari. I-as fi putut pastra amintirea intr-un colt de suflet, cu bune si rele, cu soare si stropi de ploaie, cu valuri si stanci. Dar nu m-a lasat. Fie el, fie sufletul, inca nu stiu. Si i-am pastrat amintirea pe trupul meu, cu perfectiunea, sublimul, irealul noptilor goi. Din suflet l-as fi putut inlocui, candva. Dar de pe trup nu pot. E inca aici.
Imi trec degetele peste pielea mea si simt forma mainilor ce atingeau, mangaiau si alintau - doar pentru a rani intr-un final, pentru a sfasia, pentru a ucide.
Dragul meu, ai fost!... Ce ai fost? Azi nu-mi dau seama. Nu stiu decat ca ai fost. Te port inca cu mine. Am inca parfum barbatesc in par si urme de sarut fermecator in palme. Te port cu mine, dragul meu. Inca te port cu mine...

Pierduta

Azi nu ma mai gasesc in mine... ma strig, ma chem, ma caut... dar  nu ma gasesc. Unde sunt eu? Sa fiu eu, oare, cea care a intrat in caruselul asta nebun, in care imi bate inima atat de tare incat uneori simt ca o sa cedeze? Cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa nu imi cer dreptul la brate calde in jurul meu, sau la acel "noapte buna" magic, sau la inlantuirea mainilor? Pierd dulceata si savoarea, pierd aroma si fiorul, pierd diminetile tandre... pentru numai cateva nopti. Pentru numai cateva saruturi. Pentru numai cateva cuvinte.

Sunt eu asa? Azi nu mai stiu... am ochii inchisi, am gheata topindu-se prin vene, am vise goale. Amanta m-a coplesit, m-a extenuat, mi-a curmat fiecare suflare. Nu sunt ea, nu pot fi... cel putin nu azi, cand stau intinsa pe podeaua rece si nu te astept. Nu, nu te astept. Pentru ca nu ai veni sa ma iei in brate, sau sa te asezi langa mine... ci ai veni sa ma ucizi! Lasa-ma... azi lasa-ma sa fiu eu... lasa-ma sa ma gasesc!

Vis

Intens, umed, arzator, interzis, incitant... nedrept caci e doar un vis... pasiune, flacari, valuri, nisip umed... noi... stropi de sudoare, piele aromata de savoarea dorintei, ochi inchisi si gemete soptite...

E vis, dar ma tulbura, ma arde, e un trandafir in flacari: atat de tandru, atat de fierbinte, atat de crud... ma lasi sa visez singura, sa agonizez, sa fiu in extaz, sa ma trezesc ravasita in patul meu si sa nu mai pot inchide un ochi. Nu ma mai lasa sa visez singura, nu trebuie sa ma lasi, trebuie sa fii si tu acolo... sa fii aici...
Ah, cat urasc de mult noptile goale!
Dragul meu, viseaza-ma...

Captiva

Sunt captiva... nici nu incerc sa ma eliberez pentru ca e captivitatea pe care o ador, captivitatea dulce-acrisoara. Sunt dependenta de pielea ta, de aroma ta pe perna... in fiecare dimineata incerc sa scap din catusele dorintei, dar in fiecare seara ma incatusezi din nou. Esti nebunia mea, esti blestemul meu. Cand esti langa mine, iti apartin cu fiecare celula a corpului, iti dau fiecare particica din mine si te iau cu totul... Langa tine, sunt dependenta de atingerea ta, de respiratia ta pe umarul meu gol, de geamatul tau. Sunt incatusata...
Sunt prizoniera ta, inchisa in trupul tau, subjugata atingerii tale, sedusa de sarutul tau. Nebunie...
Priveste-ma! Nu sunt iubita ta, nu sunt femeia care cere nopti si zile, nu sunt femeia pe care o ametesti cu petale de flori pe pat si nici cea care are nevoie de declaratii. Sunt amanta, cea care are pasiunea, care te aprinde, care te innebuneste. Imi esti capitv si iti sunt prizoniera. Dependenti de noptile arzatoare, goi, in care nu existam decat noi, in care ne incatusam tot mai mult, ne inlantuim si adormim ravasiti de emotii, cu gatul uscat si trupurile umede, tremurande. Prinsi in jocurile dorintei, uitam sa ne desprindem unul de celalalt si adormim captivi unul celuilalt.
Nu mai suntem liberi decat dimineata, cand viata isi reia cursul, cand drumurile noastre merg in directii diferite. Noptile ne asteapta, par sa nu treaca, timpul pare sa ne fie complice la nebunia noastra. Noptile ne incatuseaza impreuna, iar diminetile estompeaza magia, pe care o lasam in asternuturile rosii din satin, ce ne pastreaza inca pasiunea...

Masca

Pe strazile cenusii ale orasului vezi fel de fel de oameni. Mai zambitori, mai incruntati, mai grabiti, rebeli, conservatori, nepasatori, frumosi... Dar cel mai savuros pentru o dimineata devreme este sa ii vezi tocmai pe aceia care nu se  incadreaza in peisajul zilei, in graba strazii sau in vremea de afara. Si la fel de savuros este sa fii tu acela! Ma bucur de privelistea strazii in special in diminetile in care merg spre casa agale, dupa o noapte lunga, dupa prea putin somn si prea multe emotii. Uneori imbracata prea gros pentru soarele de afara, sau prea subtire pentru ploaia marunta si insistenta. In fiecare dimineata cu ochelarii de soare la ochi, sa ascund neglijenta machiajului sau poate cearcanele si de fiecare data mergand incet, observand lumea ce pare sa creada ca incerc sa ma ascund in spatele ochelarilor, ca imi e, pesemne, rusine de nepotrivirea mea in peisajul diminetilor aglomerate. Dar cat ma bucur de oras dimineata!

Oamenii ma depasesc, se uita dispretuitor la mine cum pare ca am timp, pe cand ei se lupta cu el, alearga spre serviciu, scoala, intalniri importante. La semafor nu ma grabesc sa trec, parasesc trotuarul ultima, ii vad cum ma privec uneori cu mila, ca si cum as fi singura fiinta de pe pamant care nu a inteles ca ziua trece repede si ca timpul nu o sa ma astepte pe mine. Sunt ciufulita, usor sifonata, sfidez ploaia purtand fustita scurta si privesc ostentativ trecatorii care imi acorda mai multa atentie decat am eu nevoie. Poate le par neglijenta. Pacat ca nu ma pot vedea cand stralucesc, cand merg mandra pe tocuri, cu vreo rochie eleganta sau purtand un parfum bun. Ei pierd. Ei cred ca eu sunt cea de dimineata, fata care se ascunde cum poate mai bine, care se stie neadaptata momentului si ocoleste strada principala. Dar, dimpotriva, eu aleg centrul, imi salut prietenii chiar daca sunt la distanta si, surprinzator, asta ii determina sa ma caute chiar si dupa mult timp de absenta.

Sunt si oameni care ma vad asa cum sunt de fapt: o femeie pe deplin satisfacuta, fie ca a inceput ziua frumos sau are un plan frumos pentru ea, fie ca are o relatie clandestina sau una oficiala, dar care prefera sa isi petreaca ziua la ea si nu la el. Nu stiu cum nu pot oamenii din jurul meu sa vada zambetul larg pe care il port, odata cu parul ciufulit, fusta sifonata si ochelarii de soare! Vedem si intelegem mai usor un om incruntat si trist, decat o femeie care radiaza, care zambeste oricarui necunoscut si pluteste... Credem despre oamenii zambitori ca afiseaza o masca. Avem nevoie sa credem asta, ca sa nu ne recunoastem neputinta de a zambi mai des. Eu imi dau jos mastile, mai ales intr-o dimineata ca asta... nu am nevoie de masca mea astazi!