Un bagaj

Câte lucruri pot încăpea într-un bagaj? Ce luăm cu noi pretutindeni? Un ruj, cu care să ne pictăm un zâmbet pe față, o cremă sub care să ne putem ascunde rănile, o haină suficient de lungă încât să ne acopere trupurile golite pe dinăuntru.

Dar dacă tot ce ai e un bagaj? În el trebuie să încapă viața ta întreagă. Orice vis pe care nu l-ai împlinit, orice ciob care s-a desprins din suflet, orice zâmbet pe care ți l-a dăruit un străin. Nu știi niciodată când ceva din toate astea îți va folosi. Le împrăștiasei toate în colțișoare îndepărtate iar acum trebuie să le strângi din nou, să le faci loc în același bagaj și să le duci în altă parte.

Îmi amintesc de o fetiță ce avea chibrituri și doar chibrituri. Acum văd în oglindă o fetiță ce are doar un bagaj. În el - niciodată mai mult decât speranța că următoarea gară va fi mai mare, mai primitoare și că, poate, în următoarea gară nu va mai fi singură, ci va găsi acel suflet care nu încape într-un bagaj. Un suflet... singurul lucru ce nu poate fi luat într-un bagaj.

Aș vrea să fie ușor. Aș vrea să nu fi lăsat o bucățică din mine aici. În bagaj ar trebui să fiu eu, întreagă, cu întreg sufletul meu. Cum aș putea supraviețui altfel? Acum nu mai sunt întreagă. Te-am lăsat să ai o bucată din mine, ți-am pus o fărâmă din sufletul meu în palme, ți-am lăsat amprentele mele pe piele și ți-am dăruit parfumul mângâierilor mele în păr. M-am lăsat pe mine ție. Și, totuși, bagajul nu îmi e mai ușor ci dimpotrivă, mult mai greu. Mi-e sufletul mai greu, mă apasă gândul că tu rămâi aici. Iar eu... eu...

Eu sunt doar fetița ce avea un bagaj ... și care niciodată nu te va avea pe tine...

Fugă

De ce am ales să tac atâta timp? De ce am lăsat atâtea luni să treacă?
Am fugit de mine, am crezut că mă pot ascunde, refugia, acolo unde să nu îmi pot da de urmă. Dar oriunde aș fugi mereu mă găsesc pe mine însămi. Și cu cât fug mai departe cu atât mai adânci sunt rănile ce le găsesc în mine.
Am încercat să mă mint în tot acest timp. Azi, însă, mi-am dat seama că îmi fac mai mult rău decât bine. Ce faci când înțelegi că nici toate cocktail-urile, rochiile cu paiete și cuvintele frumoase ale străinilor nu sunt de ajuns pentru a umple golul? Ce faci când cazi în genunchi extenuat și privești înăuntrul tău?
Sufletul e singura cetate ce nu poate fi cucerită cu forța. Eu însămi am încercat să îl forțez să simtă. Nu începem să murim decât în momentul în care nu mai simțim nimic. Nicio durere nu e prea mare, nicio bucurie prea intensă. Am vrut să opresc procesul, am vrut să simt... am vrut să mă îndrăgostesc cu nebunie, să sufăr cu disperare, să nu mai pot respira singură, să am atâta nevoie de un om încât să renunț la viața întreaga. Dar sufletul nu funcționează așa... nu am reușit decât să îl fac să se adâncească și mai mult în golul dinăuntru.

Și nu se schimbă nimic. Zilele continuă să curgă fără sens, fără acel zâmbet care să mă tulbure și fără acele buze care rostesc iubire. Nu pot schimba nimic...

Greșeli

Câte greșeli putem face într-o singură viață? Câte ascunzișuri mai putem găsi apoi pentru ca ochiul Lumii să nu ne vadă căzând în genunchi și cerându-ne iertare nouă înșine sau, dimpotrivă, zâmbind larg și palpitând cu gândul la greșeala pe care tocmai am făcut-o?

Uneori fericirea nu e de ajuns. Uneori e nevoie să urmăm niște norme și reguli nescrise care stabilesc linia ce desparte binele de rău. Se spune că cei care nu urmează aceste reguli au parte de fericirea intensă, dar efemeră, pe când ceilalți se bucură de fericirea de lungă durată și-n linie dreaptă, continuă.

Căutăm eternitate și găsim momente.
Și, uneori, ne sunt perfect suficiente...

Timp

Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.

Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.

Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.

Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!

Octombrie singur

Se respira ploaie si se respira toamna... de-abia acum imi dau seama cat de trista e toamna aici. Nu are culoare, frunzele sunt verzi dar umede iar cerul este de un gri uniform, ca si cum dintr-o data si-ar fi schimbat culoarea din albastru in gri fara interventia vreunui nor.
Mi-e dor de toamna pe care o cunosteam si o iubeam atat de mult. Mi-e dor de culorile vii care ma mai lasau sa visez ca nu e toamna, ci doar o vara mangaiata de stropi de ploaie.

Se respira tristete... zambetele s-au estompat, viata s-a scurs... Nu stiu daca doare mai tare despartirea de plaja mea insorita, de nisipul fin si de sarutul sarat al valurilor, sau singuratatea, despartirea de toti si de toate, lipsa caldurii unui zambet. Noaptea trecuta am inteles ca a venit toamna si ca sunt singura: a trebuit sa pun o a doua patura pe patul mare. Asa am inteles ca Octombrie a intrat si in casa mea si am inteles si ca imi lipseste caldura unui trup imbratisandu-l pe al meu. Casa a devenit dintr-o data mult prea mare iar eu nu am nevoie decat de un coltisor de fereastra, prin care sa las ploaia inanuntru din cand in cand, si un pat cat de mic, pe care sa imi odihnesc gandurile cand obosesc.
Ma simt de parca ar fi Octombrie pentru prima oara. Dar nu...

E doar primul Octombrie singur...

Castel de nisip

Lipseste ceva, cred, din mine. Stiu, mi-ai spus ca o sa lipseasca dar refuz sa cred ca ceea ce lipseste esti tu. Daca ar fi sa ma intorc inapoi in timp, as face acelasi lucru. Ori, nu e asta, oare, secretul unei vieti implinite? Sa nu vrei sa schimbi nimic?! Poate as schimba, totusi, ceva. Mi-as fi dorit ca atunci sa fi plouat, sa nu fi putut iesi pe balcon sa te vad. Si mi-as fi dorit sa ploua si astazi, cand pentru prima oara ma uit inapoi. Imi pare rau ca atunci a trebuit sa fie greu, dar nu vreau sa sterg ziua aceea. Pentru ca e ziua in care m-am trezit in alta viata, una pe care nu o cunosteam desi visam la ea in zilele gri.

Daca poti, iarta-ma. Daca nu, iarta-te pe tine, e mereu mai usor. Iarta-te pentru ca ai crezut ca ai dat tot si nu ai facut-o. Iarta-te pentru ca ai crezut intr-un castel de nisip pe care nu l-ai construit tu, ci doar l-ai privit ridicandu-se. Si iarta-te pentru ca ai plecat prea tarziu.

Castelul de nisip a fost inghitit de o mare furioasa, de un val ce nu a putut fi oprit nici macar de toate digurile pe care le-am ridicat in calea lui. Iar acum a ramas doar nisip ce se imprastie pe plaje nestiute. Acum marea e linistita si albastra, valurile mangaie, nu distrug, iar furtunile nu mai scufunda veliere.

Dar chiar si asa, e ceva ce lipseste. Lipseste ploaia, lipseste toamna....

Pribegie

Noi nu avem un loc al nostru, noi nu apartinem nimanui. Suntem ai celor care ne primesc si ne ofera un acoperis. Ratacim prin lume pentru a ne gasi pe noi insine, pentru a pune si ultima piesa din puzzle-ul vietii.

Si totusi visam si noi la acasa pentru ca o avem acolo, undeva, desi ar parea ca am uitat. Acasa e un termen pe care il tot modificam pe masura ce trece timpul si cresc distantele. Dar il pastram in suflet. Venim toti din acelasi loc, de pe aceleasi pamanturi. Dar acum suntem peste tot, cautandu-ne pe noi. Iar cand ne oprim din a ne cauta pe noi insine si gasim pe unul din ai nostri ne dam seama ca acasa a ramas acelasi loc, ca ratacirile printre straini pot inceta. Ne strangem mainile, ne ascultam povestile si ne simtim mai umani. Apoi ne indepartam din nou, ne reluam lupta, fiecare pe propriu-i camp de batalie. Ne uitam uneori in urma sa nu uitam sa fim oameni pentru o clipa, apoi ne reintoarcem la a fi sclavi: sclavi pe alte meleaguri , sclavi pentru alte suflete si sclavi pentru al nostru. Batem din usa in usa pana ne obosesc bratele.
Si o luam de la capat...

Am plecat in pribegie... 
                                                                                                                               Adrian Pribeagu