Gol. Vid. Inutil.

Nu mai stiu, nu mai vreau, nu mai inteleg si nu mai astept nimic, Si nu e drept...
Tot ce imi doresc se vede in departare; mici mogaldete spre orizont ce nu se apropie catusi de putin.

Nu sunt nimic. Nu am nimic. Eu am decis sa traiesc asa pentru ca stiu ca vreau ce am acum; nimic. Nu sunt legata de nimic, dar am lanturi. Grele. Mi-ar fi imposibil sa ma misc cu ele atarnate. Lanturile astea au doar zale, nu si incuietoare. Si, totusi, sunt captiva.

Nu mai are sens sa vorbesc despre asta cu nimeni. Oamenii par sa aiba o memorie foarte buna cand vine vorba de nefericiri. Ca si cum ele m-ar defini mai bine decat bucuriile. Mai tarziu si-ar spune: "O, bietul suflet! Uita-te la ea cat e de trista!". Adica patetica. Nefericita. Obiect al compasiunii. Nu! Sunt puternica. Dar profund nefericita. Multumiti-va cu prima parte. Pe a doua o pastrez pentru mine. Altfel, mi-ati aminti intruna ca sunt oameni care ar ucide pentru ce am eu. La fel cum sunt oameni care au de mii de ori mai multe decat am eu. Dar de ei nu vorbeste nimeni.

Azi mi-ati ras in fata... ca sunt un gandacel pe care il puteti strivi oricand. Sunteti cruzi si meschini. Am facut mereu tot posibilul sa nu urasc. Mi se pare un sentiment enorm. Dar a nu uri ma face sa fiu aroganta. Desigur, prefer asta. Prefer sa continuati sa ma vedeti asa decat sa ma striviti.

Sunt nefericita. As plange in hohote, dar nu mai stiu cum. Nu simt destule pentru a reusi asta Plansul are nevoie de o pasiune sa il rascoleasca. Nu o mai am. Nu mai am nimic. Am o linie dreapta in fata, un sir neintrerupt de zile goale si inutile. Timpul ma ucide cu fiecare zi, dar nici asta nu ma mai face sa lupt. Sunt un vas gol, o carcasa. Si nu e singuratatea de vina. Stiu foarte bine ca o caut eu insami cu ardoare. E inutilitatea, e lipsa pasiunilor. Au murit, ele, toate? Obisnuiam sa fac lucruri care imi placeau. Le fac si acum. Dar le urasc. Nu mai am nimic. Nu mai sunt nimic.

Gol. Vid. Inutil. Eu.

Am invins!

Lumea spune ca viata impartita e grea, ca intamplarile care se succeda cu repeziciune obosesc. Dar nu e asa. Greu e cand ramai cu gandurile tale si atat. Asta e greu. Sa te intelegi cu tine, sa te sfatuiesti cu tine, sa te lasi judecat de tine. Incepe prin a fi o lupta: te lupti cu tacerea, cauti zgomotele altora, ale lumii, ale zilei, ca sa nu recunosti ca esti singur, ca nu te ai decat pe tine si ca, orice ti s-ar intampla, un rau, un bine, e doar al tau si al nimanui altcuiva. Iti porti infrangerile singur si iti etalezi trofeele in fata ta. Acesta e razboiul, de fapt. Razboiul cu un inamic pe care nu ai voie sa il distrugi, sa il umilesti, sa il infrangi. Razboiul care trebuie sa se termine printr-un armistitiu.

In mijlocul lui, lumea din jur dispare. Deja indepartata, lumea isi pierde orice contur. E razboiul tau. E inutil sa incerci sa incluzi pe altcineva. Ei nu exista pe campul asta de batalie. Iar ce se afla dincolo de linia frontului, nu iti pasa daca exista sau nu. Nu te poate atinge, rani sau ajuta in vreun fel.

Dupa mai multe batalii in care tu esti atat invinsul cat si invingatorul, perceptia ta asupra imaginii din oglinda se schimba dramatic. Redescoperi ganduri si grimase de mult uitate, remodelezi cicatrici ramase din luptele cu lumea si iti dai voie sa existi. Da, sa existi. Iti dai voie ca tu sa il lasi sa traiasca pe "eu" dinauntrul tau. Adevaratul. Si inveti de la el lucruri de neimaginat.

Inveti ca nu trebuie sa dovedesti nimic. Ca nu trebuie sa mutilezi sau sa ucizi nimic din "eu". Nu ai nimic de demonstrat nimanui: viata din tine e cea cu care iti duci zilele constant. Ce daca lumea nu mai crede ca iubesti? Pesemne ai iubit prea mult, de prea multe ori, cu prea multe greseli si nu mai ai credibilitate. Sau inima ta nu mai are. Ce daca lumea nu mai crede ca decizia de a incepe o viata noua e corecta? Pesemne ca ai inceput de prea multe ori. Cate vieti crezi ca mai poti avea?
- Toate! Toate vietile mele sunt noi si toate sunt ale mele! Pot sa incep de la zero de mii de ori! Da, am aroganta sa resetez contorul cum imi place. Pot sa iubesc in fiecare zi mai mult, de mai multe ori si cu mai mult din ceea ce numiti greseli.

Pot... pentru ca am castigat lupta. Pot, pentru ca eu nu mai port razboaie cu lumea. Am terminat cu asta. Nu mai vreau sa stiu ce crezi, ce vezi in mine, ce astepti de la mine.

Uneori, ne trezim fata in fata  cu alegreile pe care le-am facut. Adesea, e un tablou infricosator! Apoi incepem sa il iubim...

Omul singur, fericit

In mijlocul unei razvratiri sufletesti impotriva a tot ceea ce e meschin, egoist si insensibil in oameni, am ajuns la a pune la indoiala un fapt dovedit de studii dezvoltate minutios intai de filosofi si apoi, probabil, de “britanici”: omul este un animal social.

Nu stiu daca indoiala mea vine din ideea ca tocmai societatea transforma omul in animal sau pur si simplu eu refuz sa cred ca asa trebuie sa fie. Exista o singura relatie in viata noastra care nu se instraineaza, nu se raceste si in care nu intervine nici infidelitatea, nici minciuna, nici cea mai vaga posibilitate de a ne ascunde de ea: relatia cu noi. Muncim la ea inca de cand suntem mici, intai prin a evita sa ne ranim, apoi prin a ne da seama ce ne place si a cauta exact acel lucru, pentru ca mai tarziu sa ne supunem la analize obiective pe cat posibil, la probe si inavataturi care ne vor contura ca oameni si ca prieteni…cu noi insine.

Dupa ani de munca la relatia asta, cand ni se pare ca am reusit sa “ii dam de cap”, cand incepem sa intelegem, in sfarsit, din ce suntem facuti, cand incepem sa ne iubim si ne toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram, caci nu e cale de imbunatatire, - atunci ne impunem sa cream alte relatii. Nu am inteles inca cine ne-o impune, daca e educatia, traditia, societatea, dorinta de a fi macar putin ca ceilalti sau chiar dorinta de a mai primi si o parere diferita de a noastra, dar am inteles ca de-abia atunci incep complicatiile. Daca relatia cu noi e o constanta operatie pe cord deschis, relatia cu ceilalti nu e atat de complicata si in niciun caz nu e atat de simpla ca o interventie chirurgicala.

Si asa incepe o noua lupta: sa “ii dam de cap”celui de langa noi, sa intelegem din ce material e facut, sa il iubim si sa ii toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram caci… nici macar el nu o face! Si apoi sa incercam noi sa fim ce ii lipseste lui, sa ii facem bagajul cand vorbeste la telefon, pentru ca nu poate face doua lucruri in acelasi timp, sa ne organizam timpul in asa fel incat sa cuprindem necesitatile noastre si mofturile lui, sa inventam noi giumbuslucuri care sa il distreze, sa il amuze, sa il tina ocupat si asta intre serviciu, cumparaturi, sport, carti si respiratie corecta. Sa inventam retete si machiajuri, si tocuri si haine de piele, sa fim noi atat cat trebuie si sa nu ridicam tonul pe strada. Si toate astea cu daruire, cu naturalete si pasiune, pentru ca ne place sa fie acolo, ne place sa ii avem, sa ii privim.

E suficient  sa “fie”? E suficient sa ii vedem bucurosi sa primeasca, dar doar sa asteptam sa primim? Si atunci, de ce avem nevoie de relatii? Intr-o zi in care sunt singura pot sa cant, pot sa rad, pot sa invat, sa dansez, sa visez, sa fac planuri si sa muncesc pentru ele cu zambetul pe buze. Intr-o zi in care sunt intr-o relatie jongleriile reusesc cu greu, printre toate responsabilitatile si visele mele se strecoara pe nesimtite responsabilitatile neasumate ale lui si visele pentru care nu stie sa munceasca.

Caut insistent un articol cu titlul: “Cercetatorii britanici au descoperit Omul care, desi singur, era fericit, zambitor si sanatos!”Si mai vreau sa invatam sa admiram oamenii singuri. Ei au o relatie statornica si bine ingrijita cu ei insisi! Dar noi, ceilalti, o ingrijim doar in timpul liber, lasat de o alta relatie…

Sa taci

In ultimele cateva zile mi-ai spus te iubesc de mii de ori. Parea chiar ca mi-o spui mai des decat respiri. La inceput am zambit, apoi am ras impreuna de ecoul infinit al acelor doua cuvinte strigate afara, pe geam, sa stie toata lumea. Apoi o tristete infinita mi s-a incrustat pe fata si pe tampla, ca si cum te iubesc incepuse sa nu mai insemne acelasi lucru. Dar ai continuat sa mi-o spui cu fiecare rasuflare, cu fiecare minut ce ne mangaia pe amandoi. Mi-a fost frica... de ce mi-o spuneai atat de mult? Era te iubesc sau doar un adio care nu vroiai sa  faca rau? Doar oamenii ce se despart isi spun tot: ce au simtit in prima zi, ce le stapanea gandurile in prima noapte, ce si-au spus la primul ceai baut impreuna din canute colorate, ce au visat sa se intample dupa prima saptamana, ce au uitat sa-si spuna la prima aniversare. 

De ce mi-ai spus te iubesc de milioane de ori? Vezi?! Acum ai stricat tot! Ai vrut sa rascumperi greseli pe care inca nu le facusei. Ai vrut sa ma sufoci cu caldura pentru a nu simti viscolul ce avea sa vina. Ai vrut sa imi faci inima sa bata de mii de ori mai tare pentru ca stiai ca avea sa se opreasca treptat mai apoi. 

Iar azi? Azi nu mi-o mai spui. Azi nu imi vorbesti deloc, ca si cum toata rezerva de cuvinte pe care o aveai s-a epuizat spunandu-mi te iubesc la infinit. Trebuia sa taci. Sa taci atunci, pentru ca tacerea ta de acum sa nu rascoleasca toti monstrii de care mi-ai promis ca o sa ma aperi intotdeauna. Sa taci atunci, pentru ca acum sa nu mai simt lipsa cuvintelor tale. Sa taci. As fi vrut sa taci atunci, dar tu taci acum...

Chiar de aici, de departe, aud clar tipetele tacerii tale...

M-am uitat

Am uitat... cum se face ca am uitat? Am crezut ca asa ceva nu e posibil. Am crezut ca oamenii uita oameni tot timpul. Dar eu nu... eu nu doar ca uit oameni, eu m-am uitat pe mine. Traiesc viata unui cadavru. Ce cuvant urat... sa nu-i spunem cadavru. Sa ii spunem....nu ii putem spune altfel. Din mine a ramas doar invelisul de piele, ce acopera oase, ce protejeaza organe, ce fac anevoios drumul firicelelor de sange care nu stiu de ce alearga.

Oamenii cauta sufletul si nu stiu cum de nu au inteles inca zadarnicia cautarii. Nu au inteles ca sufletul nu ii cauta, nu are nevoie de ei. Si daca sufletul e unul singur si calatoreste printre noi, zabovind o zi cu fiecare? Despre unii oameni se spune ca nu au suflet. Complet neadevarat! Poate au avut suflet ieri, dar astazi pur si simplu nu mai e randul lor sa il aiba! Ar explica asta, oare, faptul ca desi astazi iubim, este posibil ca maine sa nu mai simtim nimic? Si atunci cum de pot oamenii sa isi jure iubirea eterna, cel putin pana la adanci batraneti, sau pana la primele riduri macar? ”Jur sa te iubesc chiar si in zilele in care nu am suflet!”? E, oare, posibil?

Si eu? Eu cum de m-am uitat? Sa fie, oare, asta, ziua in care nu am suflet? Ma uit in oglinda si totul pare in ordine. Poate am niste cearcane, dar altfel par exact aceeasi de ieri. Dar sunt? Daca ma gandesc bine, imi amintesc de zilele in care priveam in oglinda si imi vedeam sufletul! E putin incetosata amintirea asta, poate ca a trecut mult timp de atunci si de aceea mi-e greu sa disting imaginile. Imi vedeam un soi de sclipire in ochi. Nu ca in desenele japoneze in care ochii tind sa fie mai mari decat orice parte a corpului pentru ca ei sa exprime toate starile personajului. Dar vedeam sclipirea. Visul. Speranta. Planurile care ma duceau pe culmile cele mai luminoase ale viitorului. Frumusetea. Increderea. Zambetul din viitor. Lupta castigata.

Azi ochii mei par de-a dreptul negri. E intuneric. E lupta pierduta. E esec. E deznadejde. E singuratate. E uratenie. E zadarnicie. Nimicnicie. Desertaciune.

M-am uitat. Uitati-ma si voi...

Garile mint

Te-ai gandit vreodata ca garile mint? Nu cred ca exista un loc care sa minta mai mult decat o gara, nici macar aeroporturile. Aeroporturile pun sute si mii de kilometri intre oameni asa ca intr-un fel sau altul ii pregatesc de o despartire permanenta. Dar gara? Gara te face sa crezi ca esti aproape de acel ceva sau cineva care te face sa zambesti macar uneori. Acel ceva care umple o dupa amiaza, oboseste o noapte sau pur si simplu linisteste o ora. Acel cineva care se indeparteaza plecand mereu dintr-o gara.

Oamenii sunt mai distanti in gari. Nu sunt mai distanti intre ei, ci raportat la lumea exterioara. Se izoleaza, poate, sa uite ca sunt in gara care minte. Gara care pune un zambet inert pe fata lor atunci cand soseste un tren. Gara care pune o umbra la fel de inerta pe chipul lor cand vad un tren plecand. S-ar varsa, oare, aceleasi lacrimi daca despartirile s-ar petrece intr-o cafenea? Ori s-ar zambi, oare, la fel de mult daca revederea s-ar petrece intr-o intersectie aglomerata? Nu. Nu. Gara amplifica sentimente care in mod natural nu exista la aceeasi intensitate.

Gara ne minte si ne indeamna sa mintim. Suntem prea influentabili si ne mintim mereu...

Acum stim...si gara asta atat de veche si colorata ne-a mintit...

Infloreste liliacul

Inima mea a incetat sa mai bata. Medicii nu ar fi de acord cu asta dar eu chiar cred ca se poate, totusi, trai. Chiar si asa. Chiar si fara o inima ce bate in piept.

S-au strans atatia ani... ma-ntreb si-acum cum m-am putut ridica din tarana in care zaceam in ziua in care inima a incetat sa imi mai bata. Din momentul in care vocea de la telefon a spus ca ochii tai s-au inchis nu am mai putut respira. Doamne, cati ani de-atunci... Am implorat sa nu raman aici fara tine. Te-am implorat sa ma mai iei iarasi de mana si sa mergem impreuna oriunde ai fi mers. Dar tu nu mi-ai mai strans niciodata mana. Te-am implorat sa deschizi ochii si sa ma privesti. Nu ai mai facut-o niciodata. Ma intreb de mii de ori cum ar fi fost sa fi fost tu. Sa ma fi strans in brate tu, sa ma fi certat tu, sa ma fi invatat tu. Doamne, de-as fi putut fi omul minunat care ai fost tu!

Infloreste liliacul. Semn ca lumea mea se sfarseste iarasi. Cu fiecare an doare mai tare sa vad liliacul in floare. Inchid ochii si vad o floare de liliac ce a cazut pe lemnul negricios ce te ascundea. Daca vreodata ar muri liliacul? Si daca nu ar mai inflori niciodata? As sti eu, oare, sa traiesc? As uita ziua sfarsitului? Niciodata!

De atunci inima mea nu a mai batut... de cand a inflorit liliacul...