Am uitat... cum se face ca am uitat? Am crezut ca asa ceva
nu e posibil. Am crezut ca oamenii uita oameni tot timpul. Dar eu nu... eu nu
doar ca uit oameni, eu m-am uitat pe mine. Traiesc viata unui cadavru. Ce
cuvant urat... sa nu-i spunem cadavru. Sa ii spunem....nu ii putem spune
altfel. Din mine a ramas doar invelisul de piele, ce acopera oase, ce
protejeaza organe, ce fac anevoios drumul firicelelor de sange care nu stiu de
ce alearga.
Oamenii cauta sufletul si nu stiu cum de nu au inteles inca
zadarnicia cautarii. Nu au inteles ca sufletul nu ii cauta, nu are nevoie de
ei. Si daca sufletul e unul singur si calatoreste printre noi, zabovind o zi cu
fiecare? Despre unii oameni se spune ca nu au suflet. Complet neadevarat! Poate
au avut suflet ieri, dar astazi pur si simplu nu mai e randul lor sa il aiba!
Ar explica asta, oare, faptul ca desi astazi iubim, este posibil ca maine sa nu
mai simtim nimic? Si atunci cum de pot oamenii sa isi jure iubirea eterna, cel
putin pana la adanci batraneti, sau pana la primele riduri macar? ”Jur sa te
iubesc chiar si in zilele in care nu am suflet!”? E, oare, posibil?
Si eu? Eu cum de m-am uitat? Sa fie, oare, asta, ziua in
care nu am suflet? Ma uit in oglinda si totul pare in ordine. Poate am niste
cearcane, dar altfel par exact aceeasi de ieri. Dar sunt? Daca ma gandesc bine,
imi amintesc de zilele in care priveam in oglinda si imi vedeam sufletul! E
putin incetosata amintirea asta, poate ca a trecut mult timp de atunci si de
aceea mi-e greu sa disting imaginile. Imi vedeam un soi de sclipire in ochi. Nu
ca in desenele japoneze in care ochii tind sa fie mai mari decat orice parte a
corpului pentru ca ei sa exprime toate starile personajului. Dar vedeam
sclipirea. Visul. Speranta. Planurile care ma duceau pe culmile cele mai
luminoase ale viitorului. Frumusetea. Increderea. Zambetul din viitor. Lupta
castigata.
Azi ochii mei par de-a dreptul negri. E intuneric. E lupta
pierduta. E esec. E deznadejde. E singuratate. E uratenie. E zadarnicie.
Nimicnicie. Desertaciune.
M-am uitat. Uitati-ma si voi...
