Asfintit

Am lasat soarele in urma, am lasat linistea si siguranta ca sa merg spre el: necunoscutul, nesigurul, neloialul. Ma grabesc sa incep ceva ce nu are final, ceva ce credeam ca am incheiat de mult dar care arde inca mocnit in sufletul meu. Si pentru asta, a trebuit sa inchei un capitol, sa inchid cartea si sa o ascund in sertarul prafuit. Simt durerea, simt lipsa si simt teama... dar nu simt rani. Las asfintitul in urma ca sa merg spre rasarit... sau poate spre noaptea eterna. Nu pot sti decat incercand, decat jucand si aceasta ultima carte.

Simt de fapt durerea ta, durerea ce iti umple sufletul de sange si ochii de lacrimi. Simt lipsa pe care tu o simti cand te gandesti la noptile noastre imbratisati. Si simt si teama pe care o simti tu cand te gandesti ca azi, acum, ar putea fi ultima oara cand ma mai vezi si ca de faptul trenul acesta din usa caruia te privesc indepartandu-te, ma va duce afara din viata ta. Eu simt ce simti tu. Dar ce simt eu nu stiu... eu nici nu simt. Sunt doar trista stiind ca ti-am facut rau, ca te-am lovit unde te durea mai tare si apoi am inchis usa si am plecat. Nu imi lipsesti, ci simt doar ca eu iti lipsesc tie si ma intristez.

Eu pentru mine am ales asfintitul nesigur care imi poate aduce rasaritul unei vieti noi sau noaptea eterna a singuratatii... dar pentru tine, vreau numai rasarit! Vreau numai soare si lumina... fa asta pentru mine... rasari tu! Si lasa-ma pe mine sa apun...