Sarmantul

Am intalnit un barbat rafinat... da, mai exista! Nu a fost eradicata complet "rasa" aceasta. Atent la gesturi, cuvinte, infatisare, prezenta tonica, caracter puternic, tact, diplomatie si eleganta. Pe scurt, barbatul acela pe care unele dintre noi inca il mai cautam si pe care ne resemnasem sa nu il mai gasim. Dar iata-l in fata mea. Stie sa admire discret. Intra primul in restaurantul in care deja are rezervarea facuta. Se aseaza la masa numai dupa ce tu te-ai asezat. E sarmant. E ireal. E barbatul caruia simti nevoia sa ii gasesti un defect pentru a-l putea raporta la realitate.
Si totusi e ceva... in fata (sau in spatele) unui sofer prea insistent (sau prea lent), pe o strada prea aglomerata, cu un program prea incarcat sau in "lupta" cu lipsa de educatie a celorlalti, pana si rafinamentul paleste. Si ajungi sa vezi ca barbatul acela atat de atent, incepe sa fie neglijent cu atitudinea sa in relatia cu ceilalti. Uita sa iti mai ofere scaunul sau, uita sa te admire si sa te complimenteze, se lasa cuprins de nelinisti sau furie. Doar pentru un moment. Apoi, farmec si magie.
E imposibil sa nu inchizi ochii si sa nu ii ierti momentele in care rafinamentul si-l lasa intr-un buzunar interior, pentru a-l imbraca in momentul imediat urmator. Nu poti sa ii reprosezi faptul ca nu este ireal, deci perfect. Ba dimpotriva, trebuie sa fie un triumf: descoperi ca nu e ireal, deci il poti avea... nu e inaccesibil si pretios cu cei din jur, ci se deschide si el, in clipele lui in care este "uman" - caci apropierea de perfectiune il indeparteaza de caracteristica unica pe care o impartim cu totii. Si, pana la urma, si rafinamentul are scapari. Cum un trabuc - oricat de scump si oricate saptamani pe mare a calatorit pana sa ajunga in cutia ta - tot arde neregulat si lasa un fum uneori prea gros. Dar tot il apreciem si platim averi pentru el. La fel trebuie apreciat si pretuit si el... el, sarmantul...