Gol. Vid. Inutil.

Nu mai stiu, nu mai vreau, nu mai inteleg si nu mai astept nimic, Si nu e drept...
Tot ce imi doresc se vede in departare; mici mogaldete spre orizont ce nu se apropie catusi de putin.

Nu sunt nimic. Nu am nimic. Eu am decis sa traiesc asa pentru ca stiu ca vreau ce am acum; nimic. Nu sunt legata de nimic, dar am lanturi. Grele. Mi-ar fi imposibil sa ma misc cu ele atarnate. Lanturile astea au doar zale, nu si incuietoare. Si, totusi, sunt captiva.

Nu mai are sens sa vorbesc despre asta cu nimeni. Oamenii par sa aiba o memorie foarte buna cand vine vorba de nefericiri. Ca si cum ele m-ar defini mai bine decat bucuriile. Mai tarziu si-ar spune: "O, bietul suflet! Uita-te la ea cat e de trista!". Adica patetica. Nefericita. Obiect al compasiunii. Nu! Sunt puternica. Dar profund nefericita. Multumiti-va cu prima parte. Pe a doua o pastrez pentru mine. Altfel, mi-ati aminti intruna ca sunt oameni care ar ucide pentru ce am eu. La fel cum sunt oameni care au de mii de ori mai multe decat am eu. Dar de ei nu vorbeste nimeni.

Azi mi-ati ras in fata... ca sunt un gandacel pe care il puteti strivi oricand. Sunteti cruzi si meschini. Am facut mereu tot posibilul sa nu urasc. Mi se pare un sentiment enorm. Dar a nu uri ma face sa fiu aroganta. Desigur, prefer asta. Prefer sa continuati sa ma vedeti asa decat sa ma striviti.

Sunt nefericita. As plange in hohote, dar nu mai stiu cum. Nu simt destule pentru a reusi asta Plansul are nevoie de o pasiune sa il rascoleasca. Nu o mai am. Nu mai am nimic. Am o linie dreapta in fata, un sir neintrerupt de zile goale si inutile. Timpul ma ucide cu fiecare zi, dar nici asta nu ma mai face sa lupt. Sunt un vas gol, o carcasa. Si nu e singuratatea de vina. Stiu foarte bine ca o caut eu insami cu ardoare. E inutilitatea, e lipsa pasiunilor. Au murit, ele, toate? Obisnuiam sa fac lucruri care imi placeau. Le fac si acum. Dar le urasc. Nu mai am nimic. Nu mai sunt nimic.

Gol. Vid. Inutil. Eu.

Am invins!

Lumea spune ca viata impartita e grea, ca intamplarile care se succeda cu repeziciune obosesc. Dar nu e asa. Greu e cand ramai cu gandurile tale si atat. Asta e greu. Sa te intelegi cu tine, sa te sfatuiesti cu tine, sa te lasi judecat de tine. Incepe prin a fi o lupta: te lupti cu tacerea, cauti zgomotele altora, ale lumii, ale zilei, ca sa nu recunosti ca esti singur, ca nu te ai decat pe tine si ca, orice ti s-ar intampla, un rau, un bine, e doar al tau si al nimanui altcuiva. Iti porti infrangerile singur si iti etalezi trofeele in fata ta. Acesta e razboiul, de fapt. Razboiul cu un inamic pe care nu ai voie sa il distrugi, sa il umilesti, sa il infrangi. Razboiul care trebuie sa se termine printr-un armistitiu.

In mijlocul lui, lumea din jur dispare. Deja indepartata, lumea isi pierde orice contur. E razboiul tau. E inutil sa incerci sa incluzi pe altcineva. Ei nu exista pe campul asta de batalie. Iar ce se afla dincolo de linia frontului, nu iti pasa daca exista sau nu. Nu te poate atinge, rani sau ajuta in vreun fel.

Dupa mai multe batalii in care tu esti atat invinsul cat si invingatorul, perceptia ta asupra imaginii din oglinda se schimba dramatic. Redescoperi ganduri si grimase de mult uitate, remodelezi cicatrici ramase din luptele cu lumea si iti dai voie sa existi. Da, sa existi. Iti dai voie ca tu sa il lasi sa traiasca pe "eu" dinauntrul tau. Adevaratul. Si inveti de la el lucruri de neimaginat.

Inveti ca nu trebuie sa dovedesti nimic. Ca nu trebuie sa mutilezi sau sa ucizi nimic din "eu". Nu ai nimic de demonstrat nimanui: viata din tine e cea cu care iti duci zilele constant. Ce daca lumea nu mai crede ca iubesti? Pesemne ai iubit prea mult, de prea multe ori, cu prea multe greseli si nu mai ai credibilitate. Sau inima ta nu mai are. Ce daca lumea nu mai crede ca decizia de a incepe o viata noua e corecta? Pesemne ca ai inceput de prea multe ori. Cate vieti crezi ca mai poti avea?
- Toate! Toate vietile mele sunt noi si toate sunt ale mele! Pot sa incep de la zero de mii de ori! Da, am aroganta sa resetez contorul cum imi place. Pot sa iubesc in fiecare zi mai mult, de mai multe ori si cu mai mult din ceea ce numiti greseli.

Pot... pentru ca am castigat lupta. Pot, pentru ca eu nu mai port razboaie cu lumea. Am terminat cu asta. Nu mai vreau sa stiu ce crezi, ce vezi in mine, ce astepti de la mine.

Uneori, ne trezim fata in fata  cu alegreile pe care le-am facut. Adesea, e un tablou infricosator! Apoi incepem sa il iubim...

Omul singur, fericit

In mijlocul unei razvratiri sufletesti impotriva a tot ceea ce e meschin, egoist si insensibil in oameni, am ajuns la a pune la indoiala un fapt dovedit de studii dezvoltate minutios intai de filosofi si apoi, probabil, de “britanici”: omul este un animal social.

Nu stiu daca indoiala mea vine din ideea ca tocmai societatea transforma omul in animal sau pur si simplu eu refuz sa cred ca asa trebuie sa fie. Exista o singura relatie in viata noastra care nu se instraineaza, nu se raceste si in care nu intervine nici infidelitatea, nici minciuna, nici cea mai vaga posibilitate de a ne ascunde de ea: relatia cu noi. Muncim la ea inca de cand suntem mici, intai prin a evita sa ne ranim, apoi prin a ne da seama ce ne place si a cauta exact acel lucru, pentru ca mai tarziu sa ne supunem la analize obiective pe cat posibil, la probe si inavataturi care ne vor contura ca oameni si ca prieteni…cu noi insine.

Dupa ani de munca la relatia asta, cand ni se pare ca am reusit sa “ii dam de cap”, cand incepem sa intelegem, in sfarsit, din ce suntem facuti, cand incepem sa ne iubim si ne toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram, caci nu e cale de imbunatatire, - atunci ne impunem sa cream alte relatii. Nu am inteles inca cine ne-o impune, daca e educatia, traditia, societatea, dorinta de a fi macar putin ca ceilalti sau chiar dorinta de a mai primi si o parere diferita de a noastra, dar am inteles ca de-abia atunci incep complicatiile. Daca relatia cu noi e o constanta operatie pe cord deschis, relatia cu ceilalti nu e atat de complicata si in niciun caz nu e atat de simpla ca o interventie chirurgicala.

Si asa incepe o noua lupta: sa “ii dam de cap”celui de langa noi, sa intelegem din ce material e facut, sa il iubim si sa ii toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram caci… nici macar el nu o face! Si apoi sa incercam noi sa fim ce ii lipseste lui, sa ii facem bagajul cand vorbeste la telefon, pentru ca nu poate face doua lucruri in acelasi timp, sa ne organizam timpul in asa fel incat sa cuprindem necesitatile noastre si mofturile lui, sa inventam noi giumbuslucuri care sa il distreze, sa il amuze, sa il tina ocupat si asta intre serviciu, cumparaturi, sport, carti si respiratie corecta. Sa inventam retete si machiajuri, si tocuri si haine de piele, sa fim noi atat cat trebuie si sa nu ridicam tonul pe strada. Si toate astea cu daruire, cu naturalete si pasiune, pentru ca ne place sa fie acolo, ne place sa ii avem, sa ii privim.

E suficient  sa “fie”? E suficient sa ii vedem bucurosi sa primeasca, dar doar sa asteptam sa primim? Si atunci, de ce avem nevoie de relatii? Intr-o zi in care sunt singura pot sa cant, pot sa rad, pot sa invat, sa dansez, sa visez, sa fac planuri si sa muncesc pentru ele cu zambetul pe buze. Intr-o zi in care sunt intr-o relatie jongleriile reusesc cu greu, printre toate responsabilitatile si visele mele se strecoara pe nesimtite responsabilitatile neasumate ale lui si visele pentru care nu stie sa munceasca.

Caut insistent un articol cu titlul: “Cercetatorii britanici au descoperit Omul care, desi singur, era fericit, zambitor si sanatos!”Si mai vreau sa invatam sa admiram oamenii singuri. Ei au o relatie statornica si bine ingrijita cu ei insisi! Dar noi, ceilalti, o ingrijim doar in timpul liber, lasat de o alta relatie…

Sa taci

In ultimele cateva zile mi-ai spus te iubesc de mii de ori. Parea chiar ca mi-o spui mai des decat respiri. La inceput am zambit, apoi am ras impreuna de ecoul infinit al acelor doua cuvinte strigate afara, pe geam, sa stie toata lumea. Apoi o tristete infinita mi s-a incrustat pe fata si pe tampla, ca si cum te iubesc incepuse sa nu mai insemne acelasi lucru. Dar ai continuat sa mi-o spui cu fiecare rasuflare, cu fiecare minut ce ne mangaia pe amandoi. Mi-a fost frica... de ce mi-o spuneai atat de mult? Era te iubesc sau doar un adio care nu vroiai sa  faca rau? Doar oamenii ce se despart isi spun tot: ce au simtit in prima zi, ce le stapanea gandurile in prima noapte, ce si-au spus la primul ceai baut impreuna din canute colorate, ce au visat sa se intample dupa prima saptamana, ce au uitat sa-si spuna la prima aniversare. 

De ce mi-ai spus te iubesc de milioane de ori? Vezi?! Acum ai stricat tot! Ai vrut sa rascumperi greseli pe care inca nu le facusei. Ai vrut sa ma sufoci cu caldura pentru a nu simti viscolul ce avea sa vina. Ai vrut sa imi faci inima sa bata de mii de ori mai tare pentru ca stiai ca avea sa se opreasca treptat mai apoi. 

Iar azi? Azi nu mi-o mai spui. Azi nu imi vorbesti deloc, ca si cum toata rezerva de cuvinte pe care o aveai s-a epuizat spunandu-mi te iubesc la infinit. Trebuia sa taci. Sa taci atunci, pentru ca tacerea ta de acum sa nu rascoleasca toti monstrii de care mi-ai promis ca o sa ma aperi intotdeauna. Sa taci atunci, pentru ca acum sa nu mai simt lipsa cuvintelor tale. Sa taci. As fi vrut sa taci atunci, dar tu taci acum...

Chiar de aici, de departe, aud clar tipetele tacerii tale...

M-am uitat

Am uitat... cum se face ca am uitat? Am crezut ca asa ceva nu e posibil. Am crezut ca oamenii uita oameni tot timpul. Dar eu nu... eu nu doar ca uit oameni, eu m-am uitat pe mine. Traiesc viata unui cadavru. Ce cuvant urat... sa nu-i spunem cadavru. Sa ii spunem....nu ii putem spune altfel. Din mine a ramas doar invelisul de piele, ce acopera oase, ce protejeaza organe, ce fac anevoios drumul firicelelor de sange care nu stiu de ce alearga.

Oamenii cauta sufletul si nu stiu cum de nu au inteles inca zadarnicia cautarii. Nu au inteles ca sufletul nu ii cauta, nu are nevoie de ei. Si daca sufletul e unul singur si calatoreste printre noi, zabovind o zi cu fiecare? Despre unii oameni se spune ca nu au suflet. Complet neadevarat! Poate au avut suflet ieri, dar astazi pur si simplu nu mai e randul lor sa il aiba! Ar explica asta, oare, faptul ca desi astazi iubim, este posibil ca maine sa nu mai simtim nimic? Si atunci cum de pot oamenii sa isi jure iubirea eterna, cel putin pana la adanci batraneti, sau pana la primele riduri macar? ”Jur sa te iubesc chiar si in zilele in care nu am suflet!”? E, oare, posibil?

Si eu? Eu cum de m-am uitat? Sa fie, oare, asta, ziua in care nu am suflet? Ma uit in oglinda si totul pare in ordine. Poate am niste cearcane, dar altfel par exact aceeasi de ieri. Dar sunt? Daca ma gandesc bine, imi amintesc de zilele in care priveam in oglinda si imi vedeam sufletul! E putin incetosata amintirea asta, poate ca a trecut mult timp de atunci si de aceea mi-e greu sa disting imaginile. Imi vedeam un soi de sclipire in ochi. Nu ca in desenele japoneze in care ochii tind sa fie mai mari decat orice parte a corpului pentru ca ei sa exprime toate starile personajului. Dar vedeam sclipirea. Visul. Speranta. Planurile care ma duceau pe culmile cele mai luminoase ale viitorului. Frumusetea. Increderea. Zambetul din viitor. Lupta castigata.

Azi ochii mei par de-a dreptul negri. E intuneric. E lupta pierduta. E esec. E deznadejde. E singuratate. E uratenie. E zadarnicie. Nimicnicie. Desertaciune.

M-am uitat. Uitati-ma si voi...

Garile mint

Te-ai gandit vreodata ca garile mint? Nu cred ca exista un loc care sa minta mai mult decat o gara, nici macar aeroporturile. Aeroporturile pun sute si mii de kilometri intre oameni asa ca intr-un fel sau altul ii pregatesc de o despartire permanenta. Dar gara? Gara te face sa crezi ca esti aproape de acel ceva sau cineva care te face sa zambesti macar uneori. Acel ceva care umple o dupa amiaza, oboseste o noapte sau pur si simplu linisteste o ora. Acel cineva care se indeparteaza plecand mereu dintr-o gara.

Oamenii sunt mai distanti in gari. Nu sunt mai distanti intre ei, ci raportat la lumea exterioara. Se izoleaza, poate, sa uite ca sunt in gara care minte. Gara care pune un zambet inert pe fata lor atunci cand soseste un tren. Gara care pune o umbra la fel de inerta pe chipul lor cand vad un tren plecand. S-ar varsa, oare, aceleasi lacrimi daca despartirile s-ar petrece intr-o cafenea? Ori s-ar zambi, oare, la fel de mult daca revederea s-ar petrece intr-o intersectie aglomerata? Nu. Nu. Gara amplifica sentimente care in mod natural nu exista la aceeasi intensitate.

Gara ne minte si ne indeamna sa mintim. Suntem prea influentabili si ne mintim mereu...

Acum stim...si gara asta atat de veche si colorata ne-a mintit...

Infloreste liliacul

Inima mea a incetat sa mai bata. Medicii nu ar fi de acord cu asta dar eu chiar cred ca se poate, totusi, trai. Chiar si asa. Chiar si fara o inima ce bate in piept.

S-au strans atatia ani... ma-ntreb si-acum cum m-am putut ridica din tarana in care zaceam in ziua in care inima a incetat sa imi mai bata. Din momentul in care vocea de la telefon a spus ca ochii tai s-au inchis nu am mai putut respira. Doamne, cati ani de-atunci... Am implorat sa nu raman aici fara tine. Te-am implorat sa ma mai iei iarasi de mana si sa mergem impreuna oriunde ai fi mers. Dar tu nu mi-ai mai strans niciodata mana. Te-am implorat sa deschizi ochii si sa ma privesti. Nu ai mai facut-o niciodata. Ma intreb de mii de ori cum ar fi fost sa fi fost tu. Sa ma fi strans in brate tu, sa ma fi certat tu, sa ma fi invatat tu. Doamne, de-as fi putut fi omul minunat care ai fost tu!

Infloreste liliacul. Semn ca lumea mea se sfarseste iarasi. Cu fiecare an doare mai tare sa vad liliacul in floare. Inchid ochii si vad o floare de liliac ce a cazut pe lemnul negricios ce te ascundea. Daca vreodata ar muri liliacul? Si daca nu ar mai inflori niciodata? As sti eu, oare, sa traiesc? As uita ziua sfarsitului? Niciodata!

De atunci inima mea nu a mai batut... de cand a inflorit liliacul...

Rendez vous cu un Vis

Intalnirea asta nu e ireala, nu e-o-nchipuire. Intalnirea asta are loc in fiecare zi in ultima vreme. In fiecare zi am intalnire cu un Vis. L-as numi Om dar ar insemna sa omit ca are mainile unui Zeu. L-as numi Zeu, dar asta ar insemna sa ii iau sufletul de Om. Asadar, il numesc Vis desi nu-i o nalucire.

Ne intalnim in fiecare seara. Il gasesc acasa cand ajung tarziu. El ma asteapta cuminte si intinde bratele care ma cuprind. De fiecare data imi spune o poveste ... aseara imi spunea povestea Lunii, jucandu-se cu ea, rostogolind-o in palme. Eu il ascult si ma las prinsa in magia cuvintelor lui, in caldura vocii sale si in dulceata privirilor sale. Uneori ma saruta. Apasat. Ametitor. Ca si cum acest sarut ar face diferenta dintre Viata si Moarte. Si in fiecare seara dupa ce adorm imi spune "Sa nu te increzi in cuvinte...".

Daca ai veni ziua, ti-as spune ca si soarele are farmecul lui. Ti-as spune ca pamantul e mai umed si mai viu. Ti-as spune ca jocul nostru ar putea fi mangaiat si de raze mai calde decat ale Lunii. Dar tu mi-ai spune ca vrei sa ne jucam cu Luna, ca vrei ca stelele sa tina loc de flori. Eu te imbratisez si tac. Te ascult, ma asez langa tine... in brate calde adorm. Noi nu ne-am lua ramas bun nicicand. Sau poate da... doar ca nu azi. Azi ai sa imi indulcesti din nou visele!


Inchide ochii! Spune-mi ca ma vezi...


Articol scris pentru Blog Power 19, pe o tema aleasa de Simona. Au mai imaginat intalniri:
Ti-as spune ca
Intalnire cu dragostea
Suflet in oglinda
Asteptati-ma
Nu sunt cuvinte

Cred!

Cred! Cred cu tarie, cu toate ca nu imi iau credinta pe strazi, nu o scot la parade si nici nu o confesez nimanui. Cred in Divinitate si cred ca nu am fi fost oamenii care suntem acum, cu sufletele noastre si cu visele noastre daca am fi rezultatul a mii de ani de evolutie a unei bacterii.

Nu cunosc misterele stiintei si nu inteleg toate procesele ce au loc in toate colturile lumii in fiecare clipa dar stiu ca nu exista explicatie stiintifica suficienta pentru a descifra Lumea si stiu ca oricat de multe descoperiri ar face rasa umana nu va putea sa gaseasca insusi esenta ei. Creatorul unei lumi atat de ordonate si atat de coplesitoare in frumusetea ei nu putea fi o simpla intamplare. Iar Omul atat de complex in manifestarile lui, atat de imprevizibil si unic in mijlocul a miliarde de fiinte asemanatoare nu putea fi fruct al unei evolutii indelungate ce a inceput de la un corp minuscul.

Dincolo de lumea fizica ce ne inconjoara, dincolo de realitatea fizica a corpului nostru exista si o dimensiune ce numai un Creator iscusit ar fi putut sa creeze, in perfectiunea lui desavarsita. Stiintei ii datoram usurinta cu care ne ducem viata, micile obiecte care ne ajuta si infrumuseteaza existenta, leacurile pentru durerile trupurilor noastre ce adesea obosesc in lupta dusa zi de zi. E parte integranta a vietii noastre si adesea suntem dependenti de micile ei descoperiri. Dar durerile sufletului nu le poate alina stiinta iar strigatele de deznadejde ea nu le poate auzi.

Avem nevoie sa credem in ceva, in ceva mai puternic decat fiinta umana, intr-o Judecata mai dreapta decat a omului pervertit si plin de interese marsave, intr-o Fiinta ce ne poate fi un model de bunatate si iertare, intr-o Putere ce nu ne ingenuncheaza trupurile, dar ne copleseste sufletele ce cad in genunchi in fata ei.

Chiar si atunci cand suntem singuri, ne ramane El...
Tare sunt singur, Doamne, si piezis...


Articol scris pentru Blog Power 17. S-a mai scris pe aceeasi tema Divinitate sau Darwinism.
Succes!

Eu vreau! Vreau sa fiu Om!

De ce nu mai putem fi sinceri? De ce nu mai putem spune ceea ce gandim ori simtim?

E demodat sa fii onest, e dovada de slabiciune. Ne-o spun chiar prietenii nostri apropiati, ne reproseaza ca ne deschidem prea mult, chiar si in fata lor. Chiar nu mai suntem in siguranta cand oferim incredere, cand lasam la vedere cheile care deschid toate usile?

Ne prefacem interesati de un domeniu insignifiant pentru a obtine un job. Ne prefacem activi si haiosi pentru a castiga prieteni. Ne prefacem subtiri si in tendinte pentru a castiga priviri admirative. Ne prefacem reci si nestatornice pentru a pune in functiune mecanismele de 'vanator' ale sexului puternic. Ne prefacem satisfacute pentru a-l flata.

Incepem sa ne dam sfaturi aberante care sunt menite sa ne rastoarne viata si visele. Si, mai rau decat atat, incepem sa le ascultam: prefa-te! inceteaza sa mai fii asa cum esti! raneste tu prima! loveste tu! pune orgoliul in fata oricarui sentiment care risca sa te transforme in Om! Ce avem de castigat? Un job care nu ne place, niste prieteni care nu ne cunosc si nu incearca, trupuri frumoase si suflete goale, un barbat care dupa ce a terminat vanatoarea, isi cauta alta prada, frustrarea ca a mai trecut o noapte pe care a simtit-o numai el.

Ne distrugem viata sub supravegherea atenta a prietenilor nostri. Ne dorim sa fim imaginea perfectiunii pentru cei din jur. Dar pentru asta, ne sacrificam sufletul. Scena vietii nu trebuie umpluta de personaje care citesc, invata si expun un rol. Nu ma intereseaza sa fiu papusa nimanui. Ci ma intereseaza sa ma inconjor de oameni care nu au nevoie de papusi. 

Da, ai dreptate, prietene drag, suntem lasi! Pentru ca vrem viata altora si ne e frica de a noastra. Sunt putini oamenii ca tine, care sa iubeasca un om in intregime, care sa nu schimbe, care sa nu vrea altceva decat este omul acela deja...

Vreau viata mea. Refuz sa fiu imaginea pe care altii vor sa o vada, refuz sa ascult vocile stridente care spun ca nu asa se face. Refuz sa spun nu cand imi doresc sa spun da. Pentru ca ceea ce sunt, e ceea ce ma face Om.

Lumea nu a fost dintotdeauna rea. Noi am facut-o asa!


***Postare publicata pentru , Blog Power editia 15***
Au mai vorbit despre Oameni postari precum: Uman, dual, Unitate in cuget, Vise in minti inchise, Un zambet nu costa nimic, Oameni. Tema propusa de Ratzone

Un bagaj

Câte lucruri pot încăpea într-un bagaj? Ce luăm cu noi pretutindeni? Un ruj, cu care să ne pictăm un zâmbet pe față, o cremă sub care să ne putem ascunde rănile, o haină suficient de lungă încât să ne acopere trupurile golite pe dinăuntru.

Dar dacă tot ce ai e un bagaj? În el trebuie să încapă viața ta întreagă. Orice vis pe care nu l-ai împlinit, orice ciob care s-a desprins din suflet, orice zâmbet pe care ți l-a dăruit un străin. Nu știi niciodată când ceva din toate astea îți va folosi. Le împrăștiasei toate în colțișoare îndepărtate iar acum trebuie să le strângi din nou, să le faci loc în același bagaj și să le duci în altă parte.

Îmi amintesc de o fetiță ce avea chibrituri și doar chibrituri. Acum văd în oglindă o fetiță ce are doar un bagaj. În el - niciodată mai mult decât speranța că următoarea gară va fi mai mare, mai primitoare și că, poate, în următoarea gară nu va mai fi singură, ci va găsi acel suflet care nu încape într-un bagaj. Un suflet... singurul lucru ce nu poate fi luat într-un bagaj.

Aș vrea să fie ușor. Aș vrea să nu fi lăsat o bucățică din mine aici. În bagaj ar trebui să fiu eu, întreagă, cu întreg sufletul meu. Cum aș putea supraviețui altfel? Acum nu mai sunt întreagă. Te-am lăsat să ai o bucată din mine, ți-am pus o fărâmă din sufletul meu în palme, ți-am lăsat amprentele mele pe piele și ți-am dăruit parfumul mângâierilor mele în păr. M-am lăsat pe mine ție. Și, totuși, bagajul nu îmi e mai ușor ci dimpotrivă, mult mai greu. Mi-e sufletul mai greu, mă apasă gândul că tu rămâi aici. Iar eu... eu...

Eu sunt doar fetița ce avea un bagaj ... și care niciodată nu te va avea pe tine...

Fugă

De ce am ales să tac atâta timp? De ce am lăsat atâtea luni să treacă?
Am fugit de mine, am crezut că mă pot ascunde, refugia, acolo unde să nu îmi pot da de urmă. Dar oriunde aș fugi mereu mă găsesc pe mine însămi. Și cu cât fug mai departe cu atât mai adânci sunt rănile ce le găsesc în mine.
Am încercat să mă mint în tot acest timp. Azi, însă, mi-am dat seama că îmi fac mai mult rău decât bine. Ce faci când înțelegi că nici toate cocktail-urile, rochiile cu paiete și cuvintele frumoase ale străinilor nu sunt de ajuns pentru a umple golul? Ce faci când cazi în genunchi extenuat și privești înăuntrul tău?
Sufletul e singura cetate ce nu poate fi cucerită cu forța. Eu însămi am încercat să îl forțez să simtă. Nu începem să murim decât în momentul în care nu mai simțim nimic. Nicio durere nu e prea mare, nicio bucurie prea intensă. Am vrut să opresc procesul, am vrut să simt... am vrut să mă îndrăgostesc cu nebunie, să sufăr cu disperare, să nu mai pot respira singură, să am atâta nevoie de un om încât să renunț la viața întreaga. Dar sufletul nu funcționează așa... nu am reușit decât să îl fac să se adâncească și mai mult în golul dinăuntru.

Și nu se schimbă nimic. Zilele continuă să curgă fără sens, fără acel zâmbet care să mă tulbure și fără acele buze care rostesc iubire. Nu pot schimba nimic...

Greșeli

Câte greșeli putem face într-o singură viață? Câte ascunzișuri mai putem găsi apoi pentru ca ochiul Lumii să nu ne vadă căzând în genunchi și cerându-ne iertare nouă înșine sau, dimpotrivă, zâmbind larg și palpitând cu gândul la greșeala pe care tocmai am făcut-o?

Uneori fericirea nu e de ajuns. Uneori e nevoie să urmăm niște norme și reguli nescrise care stabilesc linia ce desparte binele de rău. Se spune că cei care nu urmează aceste reguli au parte de fericirea intensă, dar efemeră, pe când ceilalți se bucură de fericirea de lungă durată și-n linie dreaptă, continuă.

Căutăm eternitate și găsim momente.
Și, uneori, ne sunt perfect suficiente...

Timp

Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.

Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.

Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.

Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!

Octombrie singur

Se respira ploaie si se respira toamna... de-abia acum imi dau seama cat de trista e toamna aici. Nu are culoare, frunzele sunt verzi dar umede iar cerul este de un gri uniform, ca si cum dintr-o data si-ar fi schimbat culoarea din albastru in gri fara interventia vreunui nor.
Mi-e dor de toamna pe care o cunosteam si o iubeam atat de mult. Mi-e dor de culorile vii care ma mai lasau sa visez ca nu e toamna, ci doar o vara mangaiata de stropi de ploaie.

Se respira tristete... zambetele s-au estompat, viata s-a scurs... Nu stiu daca doare mai tare despartirea de plaja mea insorita, de nisipul fin si de sarutul sarat al valurilor, sau singuratatea, despartirea de toti si de toate, lipsa caldurii unui zambet. Noaptea trecuta am inteles ca a venit toamna si ca sunt singura: a trebuit sa pun o a doua patura pe patul mare. Asa am inteles ca Octombrie a intrat si in casa mea si am inteles si ca imi lipseste caldura unui trup imbratisandu-l pe al meu. Casa a devenit dintr-o data mult prea mare iar eu nu am nevoie decat de un coltisor de fereastra, prin care sa las ploaia inanuntru din cand in cand, si un pat cat de mic, pe care sa imi odihnesc gandurile cand obosesc.
Ma simt de parca ar fi Octombrie pentru prima oara. Dar nu...

E doar primul Octombrie singur...

Castel de nisip

Lipseste ceva, cred, din mine. Stiu, mi-ai spus ca o sa lipseasca dar refuz sa cred ca ceea ce lipseste esti tu. Daca ar fi sa ma intorc inapoi in timp, as face acelasi lucru. Ori, nu e asta, oare, secretul unei vieti implinite? Sa nu vrei sa schimbi nimic?! Poate as schimba, totusi, ceva. Mi-as fi dorit ca atunci sa fi plouat, sa nu fi putut iesi pe balcon sa te vad. Si mi-as fi dorit sa ploua si astazi, cand pentru prima oara ma uit inapoi. Imi pare rau ca atunci a trebuit sa fie greu, dar nu vreau sa sterg ziua aceea. Pentru ca e ziua in care m-am trezit in alta viata, una pe care nu o cunosteam desi visam la ea in zilele gri.

Daca poti, iarta-ma. Daca nu, iarta-te pe tine, e mereu mai usor. Iarta-te pentru ca ai crezut ca ai dat tot si nu ai facut-o. Iarta-te pentru ca ai crezut intr-un castel de nisip pe care nu l-ai construit tu, ci doar l-ai privit ridicandu-se. Si iarta-te pentru ca ai plecat prea tarziu.

Castelul de nisip a fost inghitit de o mare furioasa, de un val ce nu a putut fi oprit nici macar de toate digurile pe care le-am ridicat in calea lui. Iar acum a ramas doar nisip ce se imprastie pe plaje nestiute. Acum marea e linistita si albastra, valurile mangaie, nu distrug, iar furtunile nu mai scufunda veliere.

Dar chiar si asa, e ceva ce lipseste. Lipseste ploaia, lipseste toamna....

Pribegie

Noi nu avem un loc al nostru, noi nu apartinem nimanui. Suntem ai celor care ne primesc si ne ofera un acoperis. Ratacim prin lume pentru a ne gasi pe noi insine, pentru a pune si ultima piesa din puzzle-ul vietii.

Si totusi visam si noi la acasa pentru ca o avem acolo, undeva, desi ar parea ca am uitat. Acasa e un termen pe care il tot modificam pe masura ce trece timpul si cresc distantele. Dar il pastram in suflet. Venim toti din acelasi loc, de pe aceleasi pamanturi. Dar acum suntem peste tot, cautandu-ne pe noi. Iar cand ne oprim din a ne cauta pe noi insine si gasim pe unul din ai nostri ne dam seama ca acasa a ramas acelasi loc, ca ratacirile printre straini pot inceta. Ne strangem mainile, ne ascultam povestile si ne simtim mai umani. Apoi ne indepartam din nou, ne reluam lupta, fiecare pe propriu-i camp de batalie. Ne uitam uneori in urma sa nu uitam sa fim oameni pentru o clipa, apoi ne reintoarcem la a fi sclavi: sclavi pe alte meleaguri , sclavi pentru alte suflete si sclavi pentru al nostru. Batem din usa in usa pana ne obosesc bratele.
Si o luam de la capat...

Am plecat in pribegie... 
                                                                                                                               Adrian Pribeagu

Vise

Ce drumuri nedeslușite sălășluiesc în sufletul unei femei! Ce lumi neștiute se creează și se destramă într-o singură clipă, aceea în care ochii ei întâlnesc alți ochi, buzele ei rostesc alt nume, când simțurile ei sunt trezite de alt parfum. Nu e nevoie de mai mult de o clipă pentru a-i schimba ritmul bătăilor inimii, pentru a-i scoate la iveală armele seducției ce rugineau într-un colț din trecut.

Sunt lumi noi, niciodată aceleași. Niciodată niște ochi verzi nu au putut crea aceeași lume ca și unii negri. Poate că mulți stârnesc pasiune dar niciodată cu aceeași intensitate. Uneori creează fluturi despre care se spune că trăiesc doar o zi pe Pământ, dar care continuă să trăiască secole în suflet. Alteori creează roze ale căror petale nu se ofilesc ci dimpotrivă, înfloresc iar și iar. Și de cele mai multe ori stârnesc flăcări de felurite culori ce nu se sting nicicând, nici chiar atunci când se dezlănțuie furtuna peste ele.

Sufletul unei femei creează cu aceeași ușurință cu care distruge. Niciodată nu își ucide visele, ci le ordonează grijulie în sertare colorate, de unde le scoate când se cufundă în monotonia și placiditatea vieții de zi cu zi.

Nu ne învață nimeni cum se face dar, cumva, știm să închidem ușile realității și să visăm... să visăm o plajă departe, să visăm o picătura de vin pe buzele unui bărbat, să visăm un moment scurt în care ni se taie respirația în brațele lui puternice...

De aici ne luăm energia, de aici câștigăm puterea de a redeschide ușile și de a lăsa realitatea să ne inunde din nou. Nu știm să trăim fără fantezia că la un moment dat vom găsi acea plajă perfectă, solitară, îndepărtată și moale, acele buze umede și seducătoare, acele brațe puternice ce ne taie răsuflarea.

Si daca ti-as spune, nu ai intelege ca sunt femeie. Ai crede ca sunt ca tine, simpla, multumita de tot, impacata cu tot. Cum sa iti explic eu ce vreau cand nici eu nu imi explic prea bine? Da, stiu. Ai sa crezi ca e ceva ce nu merge bine cu noi, ca as vrea sa ti-o spun dar nu pot. Si, cu toate astea, tot ce vreau e sa inchid usile. Sa am marea la picioare si sa pasesc pe stele...


A woman's heart is filled with passion. 

Doua cuvinte

Le-am rostit... azi, dupa multa vreme, am rostit acele cuvinte care nu ma sufocau, care nu cereau sa iasa, sa fie spuse, sa fie auzite... dar le-am spus. Si a fost gol.

Mi-e frica... de ce e gol? De ce nu mi-a mai tremurat vocea? De ce nu am simtit fiori? Atat de mult m-am schimbat? Atat de departe suntem cand dormim unul langa celalalt?

Come on and save me, I'm lost...

Nu mai sunt eu

Spune-mi tu ce vrei sa auzi de la mine... ca sunt fericita? Ca am tot ce imi doresc? Ca o frantura de viata e suficienta pentru tot sangele asta care imi fierbe in vine? Pot sa it spun asta fara ca macar eu sa stiu daca e sau nu adevarat...

Mi-am pierdut puterea si curajul de a-mi urma visele cele mai ascunse. Imi e frica sa iau doar ceea ce intra intr-o valiza si sa plec. Arde in mine dorinta de a lasa in urma prezentul atat de monoton si sa ma indrept spre aventura, spre locuri pe care nu le stiu, spre oameni pe care inca nu ii cunosc. Imi e dor sa ma trezesc dimineata si sa aud cantecul unei viori care animeaza strada pietruita, imi e dor sa merg spre mare si sa simt nerabdarea aceea pe care o simteam atunci si imi e dor sa o las sa ma mangaie racoroasa pe picioarele goale. 

Prezentul ma strange, imi limiteaza respiratia, imi umbreste privirea... nu mai rad cu sufletul, ci doar cu buzele. Nu mai ating si nu mai simt cu trupul, ci numai cu mintea care imi dicteaza urmatoarea miscare. Inima imi bate doar ca reflex al naturii, dar eu nu o mai simt nici pe ea. Sunt obosita, as vrea sa mai pot sa fiu eu cea care eram... cea care lasa tot si pleaca spre orizont...

Do you know where your heart is? Do you think you can find it?