M-am uitat

Am uitat... cum se face ca am uitat? Am crezut ca asa ceva nu e posibil. Am crezut ca oamenii uita oameni tot timpul. Dar eu nu... eu nu doar ca uit oameni, eu m-am uitat pe mine. Traiesc viata unui cadavru. Ce cuvant urat... sa nu-i spunem cadavru. Sa ii spunem....nu ii putem spune altfel. Din mine a ramas doar invelisul de piele, ce acopera oase, ce protejeaza organe, ce fac anevoios drumul firicelelor de sange care nu stiu de ce alearga.

Oamenii cauta sufletul si nu stiu cum de nu au inteles inca zadarnicia cautarii. Nu au inteles ca sufletul nu ii cauta, nu are nevoie de ei. Si daca sufletul e unul singur si calatoreste printre noi, zabovind o zi cu fiecare? Despre unii oameni se spune ca nu au suflet. Complet neadevarat! Poate au avut suflet ieri, dar astazi pur si simplu nu mai e randul lor sa il aiba! Ar explica asta, oare, faptul ca desi astazi iubim, este posibil ca maine sa nu mai simtim nimic? Si atunci cum de pot oamenii sa isi jure iubirea eterna, cel putin pana la adanci batraneti, sau pana la primele riduri macar? ”Jur sa te iubesc chiar si in zilele in care nu am suflet!”? E, oare, posibil?

Si eu? Eu cum de m-am uitat? Sa fie, oare, asta, ziua in care nu am suflet? Ma uit in oglinda si totul pare in ordine. Poate am niste cearcane, dar altfel par exact aceeasi de ieri. Dar sunt? Daca ma gandesc bine, imi amintesc de zilele in care priveam in oglinda si imi vedeam sufletul! E putin incetosata amintirea asta, poate ca a trecut mult timp de atunci si de aceea mi-e greu sa disting imaginile. Imi vedeam un soi de sclipire in ochi. Nu ca in desenele japoneze in care ochii tind sa fie mai mari decat orice parte a corpului pentru ca ei sa exprime toate starile personajului. Dar vedeam sclipirea. Visul. Speranta. Planurile care ma duceau pe culmile cele mai luminoase ale viitorului. Frumusetea. Increderea. Zambetul din viitor. Lupta castigata.

Azi ochii mei par de-a dreptul negri. E intuneric. E lupta pierduta. E esec. E deznadejde. E singuratate. E uratenie. E zadarnicie. Nimicnicie. Desertaciune.

M-am uitat. Uitati-ma si voi...

Garile mint

Te-ai gandit vreodata ca garile mint? Nu cred ca exista un loc care sa minta mai mult decat o gara, nici macar aeroporturile. Aeroporturile pun sute si mii de kilometri intre oameni asa ca intr-un fel sau altul ii pregatesc de o despartire permanenta. Dar gara? Gara te face sa crezi ca esti aproape de acel ceva sau cineva care te face sa zambesti macar uneori. Acel ceva care umple o dupa amiaza, oboseste o noapte sau pur si simplu linisteste o ora. Acel cineva care se indeparteaza plecand mereu dintr-o gara.

Oamenii sunt mai distanti in gari. Nu sunt mai distanti intre ei, ci raportat la lumea exterioara. Se izoleaza, poate, sa uite ca sunt in gara care minte. Gara care pune un zambet inert pe fata lor atunci cand soseste un tren. Gara care pune o umbra la fel de inerta pe chipul lor cand vad un tren plecand. S-ar varsa, oare, aceleasi lacrimi daca despartirile s-ar petrece intr-o cafenea? Ori s-ar zambi, oare, la fel de mult daca revederea s-ar petrece intr-o intersectie aglomerata? Nu. Nu. Gara amplifica sentimente care in mod natural nu exista la aceeasi intensitate.

Gara ne minte si ne indeamna sa mintim. Suntem prea influentabili si ne mintim mereu...

Acum stim...si gara asta atat de veche si colorata ne-a mintit...

Infloreste liliacul

Inima mea a incetat sa mai bata. Medicii nu ar fi de acord cu asta dar eu chiar cred ca se poate, totusi, trai. Chiar si asa. Chiar si fara o inima ce bate in piept.

S-au strans atatia ani... ma-ntreb si-acum cum m-am putut ridica din tarana in care zaceam in ziua in care inima a incetat sa imi mai bata. Din momentul in care vocea de la telefon a spus ca ochii tai s-au inchis nu am mai putut respira. Doamne, cati ani de-atunci... Am implorat sa nu raman aici fara tine. Te-am implorat sa ma mai iei iarasi de mana si sa mergem impreuna oriunde ai fi mers. Dar tu nu mi-ai mai strans niciodata mana. Te-am implorat sa deschizi ochii si sa ma privesti. Nu ai mai facut-o niciodata. Ma intreb de mii de ori cum ar fi fost sa fi fost tu. Sa ma fi strans in brate tu, sa ma fi certat tu, sa ma fi invatat tu. Doamne, de-as fi putut fi omul minunat care ai fost tu!

Infloreste liliacul. Semn ca lumea mea se sfarseste iarasi. Cu fiecare an doare mai tare sa vad liliacul in floare. Inchid ochii si vad o floare de liliac ce a cazut pe lemnul negricios ce te ascundea. Daca vreodata ar muri liliacul? Si daca nu ar mai inflori niciodata? As sti eu, oare, sa traiesc? As uita ziua sfarsitului? Niciodata!

De atunci inima mea nu a mai batut... de cand a inflorit liliacul...

Rendez vous cu un Vis

Intalnirea asta nu e ireala, nu e-o-nchipuire. Intalnirea asta are loc in fiecare zi in ultima vreme. In fiecare zi am intalnire cu un Vis. L-as numi Om dar ar insemna sa omit ca are mainile unui Zeu. L-as numi Zeu, dar asta ar insemna sa ii iau sufletul de Om. Asadar, il numesc Vis desi nu-i o nalucire.

Ne intalnim in fiecare seara. Il gasesc acasa cand ajung tarziu. El ma asteapta cuminte si intinde bratele care ma cuprind. De fiecare data imi spune o poveste ... aseara imi spunea povestea Lunii, jucandu-se cu ea, rostogolind-o in palme. Eu il ascult si ma las prinsa in magia cuvintelor lui, in caldura vocii sale si in dulceata privirilor sale. Uneori ma saruta. Apasat. Ametitor. Ca si cum acest sarut ar face diferenta dintre Viata si Moarte. Si in fiecare seara dupa ce adorm imi spune "Sa nu te increzi in cuvinte...".

Daca ai veni ziua, ti-as spune ca si soarele are farmecul lui. Ti-as spune ca pamantul e mai umed si mai viu. Ti-as spune ca jocul nostru ar putea fi mangaiat si de raze mai calde decat ale Lunii. Dar tu mi-ai spune ca vrei sa ne jucam cu Luna, ca vrei ca stelele sa tina loc de flori. Eu te imbratisez si tac. Te ascult, ma asez langa tine... in brate calde adorm. Noi nu ne-am lua ramas bun nicicand. Sau poate da... doar ca nu azi. Azi ai sa imi indulcesti din nou visele!


Inchide ochii! Spune-mi ca ma vezi...


Articol scris pentru Blog Power 19, pe o tema aleasa de Simona. Au mai imaginat intalniri:
Ti-as spune ca
Intalnire cu dragostea
Suflet in oglinda
Asteptati-ma
Nu sunt cuvinte

Cred!

Cred! Cred cu tarie, cu toate ca nu imi iau credinta pe strazi, nu o scot la parade si nici nu o confesez nimanui. Cred in Divinitate si cred ca nu am fi fost oamenii care suntem acum, cu sufletele noastre si cu visele noastre daca am fi rezultatul a mii de ani de evolutie a unei bacterii.

Nu cunosc misterele stiintei si nu inteleg toate procesele ce au loc in toate colturile lumii in fiecare clipa dar stiu ca nu exista explicatie stiintifica suficienta pentru a descifra Lumea si stiu ca oricat de multe descoperiri ar face rasa umana nu va putea sa gaseasca insusi esenta ei. Creatorul unei lumi atat de ordonate si atat de coplesitoare in frumusetea ei nu putea fi o simpla intamplare. Iar Omul atat de complex in manifestarile lui, atat de imprevizibil si unic in mijlocul a miliarde de fiinte asemanatoare nu putea fi fruct al unei evolutii indelungate ce a inceput de la un corp minuscul.

Dincolo de lumea fizica ce ne inconjoara, dincolo de realitatea fizica a corpului nostru exista si o dimensiune ce numai un Creator iscusit ar fi putut sa creeze, in perfectiunea lui desavarsita. Stiintei ii datoram usurinta cu care ne ducem viata, micile obiecte care ne ajuta si infrumuseteaza existenta, leacurile pentru durerile trupurilor noastre ce adesea obosesc in lupta dusa zi de zi. E parte integranta a vietii noastre si adesea suntem dependenti de micile ei descoperiri. Dar durerile sufletului nu le poate alina stiinta iar strigatele de deznadejde ea nu le poate auzi.

Avem nevoie sa credem in ceva, in ceva mai puternic decat fiinta umana, intr-o Judecata mai dreapta decat a omului pervertit si plin de interese marsave, intr-o Fiinta ce ne poate fi un model de bunatate si iertare, intr-o Putere ce nu ne ingenuncheaza trupurile, dar ne copleseste sufletele ce cad in genunchi in fata ei.

Chiar si atunci cand suntem singuri, ne ramane El...
Tare sunt singur, Doamne, si piezis...


Articol scris pentru Blog Power 17. S-a mai scris pe aceeasi tema Divinitate sau Darwinism.
Succes!

Eu vreau! Vreau sa fiu Om!

De ce nu mai putem fi sinceri? De ce nu mai putem spune ceea ce gandim ori simtim?

E demodat sa fii onest, e dovada de slabiciune. Ne-o spun chiar prietenii nostri apropiati, ne reproseaza ca ne deschidem prea mult, chiar si in fata lor. Chiar nu mai suntem in siguranta cand oferim incredere, cand lasam la vedere cheile care deschid toate usile?

Ne prefacem interesati de un domeniu insignifiant pentru a obtine un job. Ne prefacem activi si haiosi pentru a castiga prieteni. Ne prefacem subtiri si in tendinte pentru a castiga priviri admirative. Ne prefacem reci si nestatornice pentru a pune in functiune mecanismele de 'vanator' ale sexului puternic. Ne prefacem satisfacute pentru a-l flata.

Incepem sa ne dam sfaturi aberante care sunt menite sa ne rastoarne viata si visele. Si, mai rau decat atat, incepem sa le ascultam: prefa-te! inceteaza sa mai fii asa cum esti! raneste tu prima! loveste tu! pune orgoliul in fata oricarui sentiment care risca sa te transforme in Om! Ce avem de castigat? Un job care nu ne place, niste prieteni care nu ne cunosc si nu incearca, trupuri frumoase si suflete goale, un barbat care dupa ce a terminat vanatoarea, isi cauta alta prada, frustrarea ca a mai trecut o noapte pe care a simtit-o numai el.

Ne distrugem viata sub supravegherea atenta a prietenilor nostri. Ne dorim sa fim imaginea perfectiunii pentru cei din jur. Dar pentru asta, ne sacrificam sufletul. Scena vietii nu trebuie umpluta de personaje care citesc, invata si expun un rol. Nu ma intereseaza sa fiu papusa nimanui. Ci ma intereseaza sa ma inconjor de oameni care nu au nevoie de papusi. 

Da, ai dreptate, prietene drag, suntem lasi! Pentru ca vrem viata altora si ne e frica de a noastra. Sunt putini oamenii ca tine, care sa iubeasca un om in intregime, care sa nu schimbe, care sa nu vrea altceva decat este omul acela deja...

Vreau viata mea. Refuz sa fiu imaginea pe care altii vor sa o vada, refuz sa ascult vocile stridente care spun ca nu asa se face. Refuz sa spun nu cand imi doresc sa spun da. Pentru ca ceea ce sunt, e ceea ce ma face Om.

Lumea nu a fost dintotdeauna rea. Noi am facut-o asa!


***Postare publicata pentru , Blog Power editia 15***
Au mai vorbit despre Oameni postari precum: Uman, dual, Unitate in cuget, Vise in minti inchise, Un zambet nu costa nimic, Oameni. Tema propusa de Ratzone

Un bagaj

Câte lucruri pot încăpea într-un bagaj? Ce luăm cu noi pretutindeni? Un ruj, cu care să ne pictăm un zâmbet pe față, o cremă sub care să ne putem ascunde rănile, o haină suficient de lungă încât să ne acopere trupurile golite pe dinăuntru.

Dar dacă tot ce ai e un bagaj? În el trebuie să încapă viața ta întreagă. Orice vis pe care nu l-ai împlinit, orice ciob care s-a desprins din suflet, orice zâmbet pe care ți l-a dăruit un străin. Nu știi niciodată când ceva din toate astea îți va folosi. Le împrăștiasei toate în colțișoare îndepărtate iar acum trebuie să le strângi din nou, să le faci loc în același bagaj și să le duci în altă parte.

Îmi amintesc de o fetiță ce avea chibrituri și doar chibrituri. Acum văd în oglindă o fetiță ce are doar un bagaj. În el - niciodată mai mult decât speranța că următoarea gară va fi mai mare, mai primitoare și că, poate, în următoarea gară nu va mai fi singură, ci va găsi acel suflet care nu încape într-un bagaj. Un suflet... singurul lucru ce nu poate fi luat într-un bagaj.

Aș vrea să fie ușor. Aș vrea să nu fi lăsat o bucățică din mine aici. În bagaj ar trebui să fiu eu, întreagă, cu întreg sufletul meu. Cum aș putea supraviețui altfel? Acum nu mai sunt întreagă. Te-am lăsat să ai o bucată din mine, ți-am pus o fărâmă din sufletul meu în palme, ți-am lăsat amprentele mele pe piele și ți-am dăruit parfumul mângâierilor mele în păr. M-am lăsat pe mine ție. Și, totuși, bagajul nu îmi e mai ușor ci dimpotrivă, mult mai greu. Mi-e sufletul mai greu, mă apasă gândul că tu rămâi aici. Iar eu... eu...

Eu sunt doar fetița ce avea un bagaj ... și care niciodată nu te va avea pe tine...