Blestem

Lacrimile care imi spinteca obrajii m-au trezit. Mainile care au stat atata timp inclestate impreuna, acum ma dor. Trupul mi-e greu si respiratia rece. Ochii sunt umezi, sangerii... In jurul meu cioburi in care se poate deslusi vag imaginea ta. Dupa atata timp intr-un vis, realitatea imi pare un blestem: cerul e negru, pamantul e plin de noroi, aerul e irespirabil. E blestemul in care ma trezesc singura, pe care nu il cunosc... Cum sa il traiesc singura? Cum traiesc eu in blestemul asta?
M-ai purtat printr-un vis, mi-ai aratat toate gradinile raiului si eu am gresit... am gresit si am crezut. Am gresit si am luat visul ca realitate. Am gresit si te-am lasat sa imi iei sufletul in palme. Iar acum, cioburile pe care le vezi pe podea, sunt bucati din el...
Cand inchid ochii din nou, nu ma mai pot intoarce la vis... Ci pot sa vad doar buzele tale rostind cuvinte pe care nu le aud, dar le citesc... si ele nu mai ajung la mine... Si vad urme de pasi indepartandu-se. Nu inteleg nimic!

Pana ieri tu ma trezeai cu un sarut...