iulie 30, 2011

Pribegie

Noi nu avem un loc al nostru, noi nu apartinem nimanui. Suntem ai celor care ne primesc si ne ofera un acoperis. Ratacim prin lume pentru a ne gasi pe noi insine, pentru a pune si ultima piesa din puzzle-ul vietii.

Si totusi visam si noi la acasa pentru ca o avem acolo, undeva, desi ar parea ca am uitat. Acasa e un termen pe care il tot modificam pe masura ce trece timpul si cresc distantele. Dar il pastram in suflet. Venim toti din acelasi loc, de pe aceleasi pamanturi. Dar acum suntem peste tot, cautandu-ne pe noi. Iar cand ne oprim din a ne cauta pe noi insine si gasim pe unul din ai nostri ne dam seama ca acasa a ramas acelasi loc, ca ratacirile printre straini pot inceta. Ne strangem mainile, ne ascultam povestile si ne simtim mai umani. Apoi ne indepartam din nou, ne reluam lupta, fiecare pe propriu-i camp de batalie. Ne uitam uneori in urma sa nu uitam sa fim oameni pentru o clipa, apoi ne reintoarcem la a fi sclavi: sclavi pe alte meleaguri , sclavi pentru alte suflete si sclavi pentru al nostru. Batem din usa in usa pana ne obosesc bratele.
Si o luam de la capat...

Am plecat in pribegie... 
                                                                                                                               Adrian Pribeagu

iulie 25, 2011

Vise

Ce drumuri nedeslușite sălășluiesc în sufletul unei femei! Ce lumi neștiute se creează și se destramă într-o singură clipă, aceea în care ochii ei întâlnesc alți ochi, buzele ei rostesc alt nume, când simțurile ei sunt trezite de alt parfum. Nu e nevoie de mai mult de o clipă pentru a-i schimba ritmul bătăilor inimii, pentru a-i scoate la iveală armele seducției ce rugineau într-un colț din trecut.

Sunt lumi noi, niciodată aceleași. Niciodată niște ochi verzi nu au putut crea aceeași lume ca și unii negri. Poate că mulți stârnesc pasiune dar niciodată cu aceeași intensitate. Uneori creează fluturi despre care se spune că trăiesc doar o zi pe Pământ, dar care continuă să trăiască secole în suflet. Alteori creează roze ale căror petale nu se ofilesc ci dimpotrivă, înfloresc iar și iar. Și de cele mai multe ori stârnesc flăcări de felurite culori ce nu se sting nicicând, nici chiar atunci când se dezlănțuie furtuna peste ele.

Sufletul unei femei creează cu aceeași ușurință cu care distruge. Niciodată nu își ucide visele, ci le ordonează grijulie în sertare colorate, de unde le scoate când se cufundă în monotonia și placiditatea vieții de zi cu zi.

Nu ne învață nimeni cum se face dar, cumva, știm să închidem ușile realității și să visăm... să visăm o plajă departe, să visăm o picătura de vin pe buzele unui bărbat, să visăm un moment scurt în care ni se taie respirația în brațele lui puternice...

De aici ne luăm energia, de aici câștigăm puterea de a redeschide ușile și de a lăsa realitatea să ne inunde din nou. Nu știm să trăim fără fantezia că la un moment dat vom găsi acea plajă perfectă, solitară, îndepărtată și moale, acele buze umede și seducătoare, acele brațe puternice ce ne taie răsuflarea.

Si daca ti-as spune, nu ai intelege ca sunt femeie. Ai crede ca sunt ca tine, simpla, multumita de tot, impacata cu tot. Cum sa iti explic eu ce vreau cand nici eu nu imi explic prea bine? Da, stiu. Ai sa crezi ca e ceva ce nu merge bine cu noi, ca as vrea sa ti-o spun dar nu pot. Si, cu toate astea, tot ce vreau e sa inchid usile. Sa am marea la picioare si sa pasesc pe stele...


A woman's heart is filled with passion. 

iulie 14, 2011

Doua cuvinte

Le-am rostit... azi, dupa multa vreme, am rostit acele cuvinte care nu ma sufocau, care nu cereau sa iasa, sa fie spuse, sa fie auzite... dar le-am spus. Si a fost gol.

Mi-e frica... de ce e gol? De ce nu mi-a mai tremurat vocea? De ce nu am simtit fiori? Atat de mult m-am schimbat? Atat de departe suntem cand dormim unul langa celalalt?

Come on and save me, I'm lost...

iulie 10, 2011

Nu mai sunt eu

Spune-mi tu ce vrei sa auzi de la mine... ca sunt fericita? Ca am tot ce imi doresc? Ca o frantura de viata e suficienta pentru tot sangele asta care imi fierbe in vine? Pot sa it spun asta fara ca macar eu sa stiu daca e sau nu adevarat...

Mi-am pierdut puterea si curajul de a-mi urma visele cele mai ascunse. Imi e frica sa iau doar ceea ce intra intr-o valiza si sa plec. Arde in mine dorinta de a lasa in urma prezentul atat de monoton si sa ma indrept spre aventura, spre locuri pe care nu le stiu, spre oameni pe care inca nu ii cunosc. Imi e dor sa ma trezesc dimineata si sa aud cantecul unei viori care animeaza strada pietruita, imi e dor sa merg spre mare si sa simt nerabdarea aceea pe care o simteam atunci si imi e dor sa o las sa ma mangaie racoroasa pe picioarele goale. 

Prezentul ma strange, imi limiteaza respiratia, imi umbreste privirea... nu mai rad cu sufletul, ci doar cu buzele. Nu mai ating si nu mai simt cu trupul, ci numai cu mintea care imi dicteaza urmatoarea miscare. Inima imi bate doar ca reflex al naturii, dar eu nu o mai simt nici pe ea. Sunt obosita, as vrea sa mai pot sa fiu eu cea care eram... cea care lasa tot si pleaca spre orizont...

Do you know where your heart is? Do you think you can find it?