octombrie 28, 2011

Timp

Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.

Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.

Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.


Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!

octombrie 01, 2011

Octombrie singur

Se respira ploaie si se respira toamna... de-abia acum imi dau seama cat de trista e toamna aici. Nu are culoare, frunzele sunt verzi dar umede iar cerul este de un gri uniform, ca si cum dintr-o data si-ar fi schimbat culoarea din albastru in gri fara interventia vreunui nor.
Mi-e dor de toamna pe care o cunosteam si o iubeam atat de mult. Mi-e dor de culorile vii care ma mai lasau sa visez ca nu e toamna, ci doar o vara mangaiata de stropi de ploaie.
Se respira tristete... zambetele s-au estompat, viata s-a scurs... Nu stiu daca doare mai tare despartirea de plaja mea insorita, de nisipul fin si de sarutul sarat al valurilor, sau singuratatea, despartirea de toti si de toate, lipsa caldurii unui zambet. Noaptea trecuta am inteles ca a venit toamna si ca sunt singura: a trebuit sa pun o a doua patura pe patul mare. Asa am inteles ca Octombrie a intrat si in casa mea si am inteles si ca imi lipseste caldura unui trup imbratisandu-l pe al meu. Casa a devenit dintr-o data mult prea mare iar eu nu am nevoie decat de un coltisor de fereastra, prin care sa las ploaia inanuntru din cand in cand, si un pat cat de mic, pe care sa imi odihnesc gandurile cand obosesc.
Ma simt de parca ar fi Octombrie pentru prima oara. Dar nu...

E doar primul Octombrie singur...