Sunet de clape fine de pian imi suna in urechi, alb-negru. Incep sa ma rup usor de lume, de camera asta neprimitoare, plina de suflete moarte ce par a sta sa cada, ca frunzele de pe ramuri intr-o ploaiasa zi de noiembrie. Inchid ochii si nu mai sunt aici. Sunt afara, in parcul mare, in ploaia rece si in linistea patrunzatoare pe care am cautat-o indelung. As vrea sa pot sa te opresc, Timp, sa pot avea ragazul de a asculta picurii de ploaie lovindu-se de pleoapele mele, sa pot impleti siroaiele de apa care curg din ceruri.
Opreste-te, Timp, si asculta-ma sau macar lasa-ma sa te ascult. Lasa-ma sa ma opresc din fuga asta nebuna spre nimic, sa pot picta pe pamantul ud un rasarit de soare si o apa... o apa limpede, ce murmura povesti minunate, o apa lina, ce mangaie malurile cu balndete.
Ne-am pierdut putin cate putin intr-o aglomeratie de actiuni fara rost, de oameni care vorbesc fara sa asculte, despre nimic de-al lor, ci doar strain. Nu imi gasesc locul printre atatea minciuni si ascunzisuri, printre atatea pumnale si revolvere, printre indoieli si semne de intrebare. Am nevoie de o gura de aer proaspat si de un petec de iarba verde, sub raze blande de soare, pe care sa imi odihnesc atatea griji, atatea ganduri grele si atatea tulburari.
Timp, mai iarta-ma inca o data pentru ca te-am irosit adesea si iarta-ma ca iti cad acum la picioare si implor: opreste-te, te rog, macar o zi si o noapte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu