octombrie 25, 2010

Dimineata, iubesc!

Ploaie, drum lung inaintea mea, autostrada infinita si vacarmul orasului. Apoi metrou, apoi un altul, racoarea serii si caldura placuta dinauntru. Dimineata. Ochi mari, verzui, brate puternice, parfum intens barbatesc. Unde sunt?

In diminetile ca aceea tind sa uit de noaptea trecuta, de emotie, de priviri... in diminetile ca aceea IUBESC. Da. Iubesc. In diminetile ca aceea, caut si gasesc iubirea sub diverse chipuri. De data asta au fost ochii aceia mari si zambetul ce ii ilumina toata fata. Dimineata, iubesc. In dimineata aceea il iubeam pe el. Ii iubeam fiecare gest si fiecare cuvant. As fi vrut sa ramanem mereu asa, intinsi, lenesi, sperand ca inca nu e zi.
Noi toti avem forme diferite de a cauta iubirea, dar cu totii o facem, negresit. Si asta e modul meu de a o cauta. O caut in chipul langa care ma trezesc dimineata. Si aproape de fiecare data, imi imaginez, privind acel chip, mereu altul, cum ar fi sa il iubesc. Sa il iubesc in fiecare dimineata cu entuziasmul, dorinta si pasiunea cu care il iubesc acum, dimineata in care ma trezesc langa el. Mereu cred ca iubirea nu se ascunde, ci ne lasa sa o vedem, sa o atingem si ca tot ce trebuie sa facem este sa alegem iubirea noastra, care ne-a fost destinata, fara sa incercam sa ne insusim iubirile care apartin altora.

Metrou din nou, drum lung si inapoi in patul meu. Dimineata. Privesc langa mine si ochii cei mari nu sunt. Am inteles. Nu era iubirea mea, nu imi era destinata mie. Dar e atat de frumos sa te indragostesti dimineata! Intr-o zi am sa gasesc iubirea destinata mie. Intre timp, am sa mai rascolesc printre iubirile altora, am sa le probez si am sa constat, desigur, ca nu imi vin, ca nu mi se potrivesc. Si inca am sa mai iubesc in dimineti ca aceea!

octombrie 23, 2010

Ma iubesc

Maresc pasii deja foarte grabiti de-a lungul strazii aglomerate si colorate de raze jucause de soare. Inarmata cu un zambet larg, gesturi tandre si saruturi calde merg spre el. Nu mai conteaza ce a fost ieri, ca a uitat sa isi aminteasca de noi, ca a pus succesul in fata noptilor in doi si nu mai conteaza ca ultima oara m-a lasat sa plec singura. Mi-e dor. Ma grabesc la el.

Dar ma opresc. Cuvinte reci, bariere si usi trantite. Nu mai fac niciun pas in directia lui. Acolo as gasi lacrimi si umbre a ceea ce a trait sau a ceea ce a pus inaintea mea. Ma intorc din drum si zambesc. Dragul meu, poate ca te-as fi iubit. Dar nu asa. Nu pot asa. Ma iubesc prea mult. Ma iubesc mai mult decat iubesc noptile in care te astept in zadar, amagirile tale si cuvintele frumoase pe care doar credeai ca mi le spui. Ma iubesc prea mult sa mai alerg spre o naluca si prea mult ca sa ma invinovatesc de ceva. Ma iubesc de mii de ori mai mult decat ai fi putut tu vreodata. Te iubesti si tu prea mult ca sa mai incerc si eu sa o fac. Ma iubesc si eu prea mult ca sa mai vreau sa iti arat ca te pot iubi. Ma iubesc...

octombrie 21, 2010

Ma joc

Viata mea e un teren de joaca. Ma joc cu vorbe, ma joc cu taceri si cu ganduri. Ma joc cu suflete, cel mai adesea cu al meu, pe care il dau uneori chiar pentru o noapte si il iau inapoi chiar inaintea zorilor. Ma joc cu zilele si noptile mele, le infrumusetez si le pictez in alte peisaje. Ma joc cu mintea mea uneori, ma joc cu ce vreau, cu ce simt si cu ce visez. Imi place sa ma joc cu visele, sa le construiesc si sa le distrug, sa le construiesc din nou si din nou sa le fac sa piara. Ma joc cu lacrimile de pe obrajii mei si cu ranile dinauntrul meu, le ingrijesc si apoi le redeschid, le cos si in secunda urmatoare le tai atele.
Drumurile mele ma duc mereu in alta parte, cautand mereu acelasi lucru, cautand momentul in care nu am sa ma mai joc singura. Dar pana atunci, terenul meu de joaca ramane plin de personaje episodice, de trecatori, de "actori grabiti" si de naluci. Intr-o zi, un jucator o sa ramana. O sa ma invete sa ma opresc din calatorii, sa privesc intr-o singura directie si sa vreau sa am fiecare dimineata la fel, trezindu-ma atinsa de aceeasi mana, oglindindu-ma in aceiasi ochi, cutremurandu-ma mereu la acelasi sarut.
Inca ma mai pot juca, inca mai pot rosti sau ascunde cuvinte, inca mai pot darui si lua inapoi, inca mai pot construi si distruge... ma mai joc inca. Ma mai joc cu nisipul si cu marea, cu zilele si noptile, cu amintirile si cu uitarea, cu linistea si vacarmul. Ma joc cu mine si uneori ma doare... dar am invatat sa ma joc si cu durerea...

octombrie 16, 2010

Timp

Ce se intampla cu noi? Nu mai avem timp, desi ziua inca are 24 de ore si desi saptamana nu e mai scurta. Nu mai avem timp sa avem rabdare cu cei de langa noi, tipam unii la altii, nu ne mai ascultam, nu ne mai auzim si nu ne mai dam importanta.
Sunt inconjurata de oameni care agreseaza, chiar si atunci cand rostesc cele mai neinsemnate cuvinte. E multa tensiune, e mare teama de a nu fi auzit si atunci incepem sa strigam din toti plamanii, pentru ca ceea ce vrem sa nu fie trecut cu vederea. Problema e ca strigam cu totii si de fapt nimeni nu asculta.
De fapt, timp mai este. Tot timpul a fost. Dar ne-am schimbat noi. Din dorinta de a face prea multe in acelasi timp, sa ne simtim buni, sa adunam mai mult decat altii, sa facem mai multe decat altii sau sa ne putem numara printre cei care inving indiferent de obstacole. Si am uitat sa iubim. Cu toate ca e timp pentru iubire, intotdeauna e. Dar am uitat. Credem ca vine de la sine, ca se aprinde si se mentine focul, fara sa ii dam macar o gura de oxigen, fara sa ii oferim macar o clipa.
Inauntru, incepem sa fim goi, obositi si sfasiati. E un drum fara intoarcere. Ne agresam in fiecare zi, ne reprosam, ne alungam si ramanem singuri si inconjurati de oameni, si ei la fel de singuri ca si noi.
E nedrept. Cum ne oprim din a ne distruge si ultimul lucru care a ramas pur si neintinat, adica sufletul?

Dragostea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, dragostea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul. - Octavian Paller

...

Aqui huele a pena...

octombrie 13, 2010

Nimic

Josnic. Marsav. Murdar si ticalos. Infam.
De ce am crezut eu ca e altfel? Nu as sti sa spun.
Nimic. Iti citeste slabiciunea si iti intra sub piele pana cand ti se apropie, prin vene, de inima. Apoi isi imprastie otrava, iti amorteste bataile inimii, iti sfasie pielea si iese. Nu am vrut nimic. Nu vreau nimic. Ramai cu rana, cu golul si cu otrava. Nu iti poti linge ranile caci iti faci mai rau. Stai intinsa pe podea si astepti sa se scurga toata otrava, tot sangele pe care l-a tulburat el. Are arta bine pusa la punct, te asculta cand ii soptesti ce vrei si cat il vrei, vrea sa auda mai mult, sa isi hraneasca orgoliul, sa isi umple plamanii de aerul umed al triumfului, vrea sa stie tot, vrea sa fie tot pentru tine, vrea sa te hranesti cu el. Nu vreau nimic. Si daca vreau ceva, imi iau singur.
Un pradator din cei mai josnici. Un insetat de sange. Se pare ca e adevarat ca toti jucam un rol. Numai ca unii dintre noi uitam rolul si devenim suflete goale. Pana in momentul in care auzim cuvantul mut. Nimic. Ma intorc la rol. Viata asta nu merita sa ma dezbrac pana la suflet. El cel putin, nu merita.

Girls, don't cry over Louie
He wouldn't waste a tear on you!

octombrie 07, 2010

Ramai in pace!

Nu imi place sa pierd. Nu imi place sa vad oameni care pierd ce au mai drag. Fiecare disparitie e un motiv in plus de a ma gandi cu atat mai mult la viata. Vreau sa traiesc! Cu totii vrem, dar uitam sa o facem, de fapt. Ne e prea teama sa luam decizii, amanam gesturile care conteaza mai mult si ne bazam pe ziua de maine ca si cum ar fi ceva sigur, pe care nimic nu ni-l poate lua.
Sunt zile in care ne gandim mai mult la cei pe care ii iubim. Dar nu o facem destul de des, Si ii pierdem. Regretam ce nu mai putem schimba si ne pierdem bucatele din noi, cu fiecare inima ce nu mai bate. Carnavalul vietii isi stinge, din cand in cand, luminile, pentru a ne invata sa le iubim mai mult, sa le apreciem si sa ne bucuram de ele.
Nu imi place sa pierd bucatele de suflet si sa stiu ca e definitiv, ca am fost infranta si nu pot lupta. Accept sa pierd lupte, mangaieri, fie si noptile intregi pe care le iubesc si poate nu mai revin. Dar cum sa accept sa pierd o bucatica de suflet?
Sa ai o calatorie usoara, sa ai lumina si pace! Ne-ai invatat ceva, ceva drag si important: ne-ai invatat ca nu o sa ne trezim in fiecare dimineata ci ca la un moment dat o sa incetam sa mai vedem soarele. Si din motivul asta, trebuie sa il iubim, sa ne iubim si sa ne-o spunem, sa ne-o aratam. Si sa ne bucuram de fiecare dimineata!
Ramai in pace si-n lumina!

Si azi urasc

Urasc lacrimile care uda obrajii, fara sa insemne ceva. Si nu inteleg de ce viata asta noua pe care o construiesc ca pe un puzzle din mii de piese nu reuseste sa ma convinga ca ce las in urma inseamna prea putin.
Urasc parfumul lui pe pielea altui barbat si urasc sa aud cuvintele lui venind de pe alte buze.
Mai mult decat atat, urasc cuvintele pe care as fi vrut sa le aud de la el si urasc sa le mai astept inca.
Urasc sa fiu vulnerabila si, mai ales, urasc sa ii fiu dependenta.
Am incercat sa simt altceva, sa caut alta emotie. Si nu pot. Nu gasesc.
Urasc telefonul pentru ca nu mai suna. Si il urasc cand suna pentru numai cateva cuvinte, pentru numai cateva amagiri.
Nu regret nimic pentru ca stiu ca m-as uri daca as face-o.
Urasc timpul cand trece greu si urasc sa astept... sa il astept...

Cand nu suna telefonul, stiu sigur ca esti tu...

octombrie 06, 2010

Te port cu mine

Nu va mai suna. Nu va mai veni. Nu va mai aparea in visul noptilor reci. Nu va mai fi al meu. Nu vom mai imparti aceeasi perna. Nu va mai vedea, dimineata, aceiasi ochi.
Si eu?
Eu nu il voi mai gasi. Nu il voi mai cauta. Si nu voi inceta sa il vreau. Il pastrez in cicatricile care au ramas in aroma pielii mele. Am de la el, cuvinte. Am cateva nopti si savoarea sa in nari. I-as fi putut pastra amintirea intr-un colt de suflet, cu bune si rele, cu soare si stropi de ploaie, cu valuri si stanci. Dar nu m-a lasat. Fie el, fie sufletul, inca nu stiu. Si i-am pastrat amintirea pe trupul meu, cu perfectiunea, sublimul, irealul noptilor goi. Din suflet l-as fi putut inlocui, candva. Dar de pe trup nu pot. E inca aici.
Imi trec degetele peste pielea mea si simt forma mainilor ce atingeau, mangaiau si alintau - doar pentru a rani intr-un final, pentru a sfasia, pentru a ucide.
Dragul meu, ai fost!... Ce ai fost? Azi nu-mi dau seama. Nu stiu decat ca ai fost. Te port inca cu mine. Am inca parfum barbatesc in par si urme de sarut fermecator in palme. Te port cu mine, dragul meu. Inca te port cu mine...

octombrie 01, 2010

Pierduta

Azi nu ma mai gasesc in mine... ma strig, ma chem, ma caut... dar  nu ma gasesc. Unde sunt eu? Sa fiu eu, oare, cea care a intrat in caruselul asta nebun, in care imi bate inima atat de tare incat uneori simt ca o sa cedeze? Cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa nu imi cer dreptul la brate calde in jurul meu, sau la acel "noapte buna" magic, sau la inlantuirea mainilor? Pierd dulceata si savoarea, pierd aroma si fiorul, pierd diminetile tandre... pentru numai cateva nopti. Pentru numai cateva saruturi. Pentru numai cateva cuvinte.
Sunt eu asa? Azi nu mai stiu... am ochii inchisi, am gheata topindu-se prin vene, am vise goale. Amanta m-a coplesit, m-a extenuat, mi-a curmat fiecare suflare. Nu sunt ea, nu pot fi... cel putin nu azi, cand stau intinsa pe podeaua rece si nu te astept. Nu, nu te astept. Pentru ca nu ai veni sa ma iei in brate, sau sa te asezi langa mine... ci ai veni sa ma ucizi! Lasa-ma... azi lasa-ma sa fiu eu... lasa-ma sa ma gasesc!