februarie 23, 2012

Un bagaj

Câte lucruri pot încăpea într-un bagaj? Ce luăm cu noi pretutindeni? Un ruj, cu care să ne pictăm un zâmbet pe față, o cremă sub care să ne putem ascunde rănile, o haină suficient de lungă încât să ne acopere trupurile golite pe dinăuntru.

Dar dacă tot ce ai e un bagaj? În el trebuie să încapă viața ta întreagă. Orice vis pe care nu l-ai împlinit, orice ciob care s-a desprins din suflet, orice zâmbet pe care ți l-a dăruit un străin. Nu știi niciodată când ceva din toate astea îți va folosi. Le împrăștiasei toate în colțișoare îndepărtate iar acum trebuie să le strângi din nou, să le faci loc în același bagaj și să le duci în altă parte.

Îmi amintesc de o fetiță ce avea chibrituri și doar chibrituri. Acum văd în oglindă o fetiță ce are doar un bagaj. În el - niciodată mai mult decât speranța că următoarea gară va fi mai mare, mai primitoare și că, poate, în următoarea gară nu va mai fi singură, ci va găsi acel suflet care nu încape într-un bagaj. Un suflet... singurul lucru ce nu poate fi luat într-un bagaj.

Aș vrea să fie ușor. Aș vrea să nu fi lăsat o bucățică din mine aici. În bagaj ar trebui să fiu eu, întreagă, cu întreg sufletul meu. Cum aș putea supraviețui altfel? Acum nu mai sunt întreagă. Te-am lăsat să ai o bucată din mine, ți-am pus o fărâmă din sufletul meu în palme, ți-am lăsat amprentele mele pe piele și ți-am dăruit parfumul mângâierilor mele în păr. M-am lăsat pe mine ție. Și, totuși, bagajul nu îmi e mai ușor ci dimpotrivă, mult mai greu. Mi-e sufletul mai greu, mă apasă gândul că tu rămâi aici. Iar eu... eu...

Eu sunt doar fetița ce avea un bagaj ... și care niciodată nu te va avea pe tine...

Fugă

De ce am ales să tac atâta timp? De ce am lăsat atâtea luni să treacă?
Am fugit de mine, am crezut că mă pot ascunde, refugia, acolo unde să nu îmi pot da de urmă. Dar oriunde aș fugi mereu mă găsesc pe mine însămi. Și cu cât fug mai departe cu atât mai adânci sunt rănile ce le găsesc în mine.
Am încercat să mă mint în tot acest timp. Azi, însă, mi-am dat seama că îmi fac mai mult rău decât bine. Ce faci când înțelegi că nici toate cocktail-urile, rochiile cu paiete și cuvintele frumoase ale străinilor nu sunt de ajuns pentru a umple golul? Ce faci când cazi în genunchi extenuat și privești înăuntrul tău?
Sufletul e singura cetate ce nu poate fi cucerită cu forța. Eu însămi am încercat să îl forțez să simtă. Nu începem să murim decât în momentul în care nu mai simțim nimic. Nicio durere nu e prea mare, nicio bucurie prea intensă. Am vrut să opresc procesul, am vrut să simt... am vrut să mă îndrăgostesc cu nebunie, să sufăr cu disperare, să nu mai pot respira singură, să am atâta nevoie de un om încât să renunț la viața întreaga. Dar sufletul nu funcționează așa... nu am reușit decât să îl fac să se adâncească și mai mult în golul dinăuntru.

Și nu se schimbă nimic. Zilele continuă să curgă fără sens, fără acel zâmbet care să mă tulbure și fără acele buze care rostesc iubire. Nu pot schimba nimic...

februarie 21, 2012

Greșeli

Câte greșeli putem face într-o singură viață? Câte ascunzișuri mai putem găsi apoi pentru ca ochiul Lumii să nu ne vadă căzând în genunchi și cerându-ne iertare nouă înșine sau, dimpotrivă, zâmbind larg și palpitând cu gândul la greșeala pe care tocmai am făcut-o?

Uneori fericirea nu e de ajuns. Uneori e nevoie să urmăm niște norme și reguli nescrise care stabilesc linia ce desparte binele de rău. Se spune că cei care nu urmează aceste reguli au parte de fericirea intensă, dar efemeră, pe când ceilalți se bucură de fericirea de lungă durată și-n linie dreaptă, continuă.

Căutăm eternitate și găsim momente.
Și, uneori, ne sunt perfect suficiente...