Am fugit de mine, am crezut că mă pot ascunde, refugia, acolo unde să nu îmi pot da de urmă. Dar oriunde aș fugi mereu mă găsesc pe mine însămi. Și cu cât fug mai departe cu atât mai adânci sunt rănile ce le găsesc în mine.
Am încercat să mă mint în tot acest timp. Azi, însă, mi-am dat seama că îmi fac mai mult rău decât bine. Ce faci când înțelegi că nici toate cocktail-urile, rochiile cu paiete și cuvintele frumoase ale străinilor nu sunt de ajuns pentru a umple golul? Ce faci când cazi în genunchi extenuat și privești înăuntrul tău?
Sufletul e singura cetate ce nu poate fi cucerită cu forța. Eu însămi am încercat să îl forțez să simtă. Nu începem să murim decât în momentul în care nu mai simțim nimic. Nicio durere nu e prea mare, nicio bucurie prea intensă. Am vrut să opresc procesul, am vrut să simt... am vrut să mă îndrăgostesc cu nebunie, să sufăr cu disperare, să nu mai pot respira singură, să am atâta nevoie de un om încât să renunț la viața întreaga. Dar sufletul nu funcționează așa... nu am reușit decât să îl fac să se adâncească și mai mult în golul dinăuntru.
Și nu se schimbă nimic. Zilele continuă să curgă fără sens, fără acel zâmbet care să mă tulbure și fără acele buze care rostesc iubire. Nu pot schimba nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu