iulie 30, 2013

Omul singur, fericit

In mijlocul unei razvratiri sufletesti impotriva a tot ceea ce e meschin, egoist si insensibil in oameni, am ajuns la a pune la indoiala un fapt dovedit de studii dezvoltate minutios intai de filosofi si apoi, probabil, de “britanici”: omul este un animal social.

Nu stiu daca indoiala mea vine din ideea ca tocmai societatea transforma omul in animal sau pur si simplu eu refuz sa cred ca asa trebuie sa fie. Exista o singura relatie in viata noastra care nu se instraineaza, nu se raceste si in care nu intervine nici infidelitatea, nici minciuna, nici cea mai vaga posibilitate de a ne ascunde de ea: relatia cu noi. Muncim la ea inca de cand suntem mici, intai prin a evita sa ne ranim, apoi prin a ne da seama ce ne place si a cauta exact acel lucru, pentru ca mai tarziu sa ne supunem la analize obiective pe cat posibil, la probe si inavataturi care ne vor contura ca oameni si ca prieteni…cu noi insine.

Dupa ani de munca la relatia asta, cand ni se pare ca am reusit sa “ii dam de cap”, cand incepem sa intelegem, in sfarsit, din ce suntem facuti, cand incepem sa ne iubim si ne toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram, caci nu e cale de imbunatatire, - atunci ne impunem sa cream alte relatii. Nu am inteles inca cine ne-o impune, daca e educatia, traditia, societatea, dorinta de a fi macar putin ca ceilalti sau chiar dorinta de a mai primi si o parere diferita de a noastra, dar am inteles ca de-abia atunci incep complicatiile. Daca relatia cu noi e o constanta operatie pe cord deschis, relatia cu ceilalti nu e atat de complicata si in niciun caz nu e atat de simpla ca o interventie chirurgicala.

Si asa incepe o noua lupta: sa “ii dam de cap”celui de langa noi, sa intelegem din ce material e facut, sa il iubim si sa ii toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram caci… nici macar el nu o face! Si apoi sa incercam noi sa fim ce ii lipseste lui, sa ii facem bagajul cand vorbeste la telefon, pentru ca nu poate face doua lucruri in acelasi timp, sa ne organizam timpul in asa fel incat sa cuprindem necesitatile noastre si mofturile lui, sa inventam noi giumbuslucuri care sa il distreze, sa il amuze, sa il tina ocupat si asta intre serviciu, cumparaturi, sport, carti si respiratie corecta. Sa inventam retete si machiajuri, si tocuri si haine de piele, sa fim noi atat cat trebuie si sa nu ridicam tonul pe strada. Si toate astea cu daruire, cu naturalete si pasiune, pentru ca ne place sa fie acolo, ne place sa ii avem, sa ii privim.

E suficient  sa “fie”? E suficient sa ii vedem bucurosi sa primeasca, dar doar sa asteptam sa primim? Si atunci, de ce avem nevoie de relatii? Intr-o zi in care sunt singura pot sa cant, pot sa rad, pot sa invat, sa dansez, sa visez, sa fac planuri si sa muncesc pentru ele cu zambetul pe buze. Intr-o zi in care sunt intr-o relatie jongleriile reusesc cu greu, printre toate responsabilitatile si visele mele se strecoara pe nesimtite responsabilitatile neasumate ale lui si visele pentru care nu stie sa munceasca.


Caut insistent un articol cu titlul: “Cercetatorii britanici au descoperit Omul care, desi singur, era fericit, zambitor si sanatos!”Si mai vreau sa invatam sa admiram oamenii singuri. Ei au o relatie statornica si bine ingrijita cu ei insisi! Dar noi, ceilalti, o ingrijim doar in timpul liber, lasat de o alta relatie…