In mijlocul
unei razvratiri sufletesti impotriva a tot ceea ce e meschin, egoist si
insensibil in oameni, am ajuns la a pune la indoiala un fapt dovedit de studii
dezvoltate minutios intai de filosofi si apoi, probabil, de “britanici”: omul
este un animal social.
Nu stiu
daca indoiala mea vine din ideea ca tocmai societatea transforma omul in animal
sau pur si simplu eu refuz sa cred ca asa trebuie sa fie. Exista o singura
relatie in viata noastra care nu se instraineaza, nu se raceste si in care nu
intervine nici infidelitatea, nici minciuna, nici cea mai vaga posibilitate de
a ne ascunde de ea: relatia cu noi. Muncim la ea inca de cand suntem mici,
intai prin a evita sa ne ranim, apoi prin a ne da seama ce ne place si a cauta
exact acel lucru, pentru ca mai tarziu sa ne supunem la analize obiective pe
cat posibil, la probe si inavataturi care ne vor contura ca oameni si ca
prieteni…cu noi insine.
Dupa ani de
munca la relatia asta, cand ni se pare ca am reusit sa “ii dam de cap”, cand
incepem sa intelegem, in sfarsit, din ce suntem facuti, cand incepem sa ne
iubim si ne toleram imperfectiunile la care ar fi in zadar sa lucram, caci nu e
cale de imbunatatire, - atunci ne impunem sa cream alte relatii. Nu am
inteles inca cine ne-o impune, daca e educatia, traditia, societatea, dorinta
de a fi macar putin ca ceilalti sau chiar dorinta de a mai primi si o parere
diferita de a noastra, dar am inteles ca de-abia atunci incep complicatiile. Daca
relatia cu noi e o constanta operatie pe cord deschis, relatia cu ceilalti nu e
atat de complicata si in niciun caz nu e atat de simpla ca o interventie
chirurgicala.
Si asa
incepe o noua lupta: sa “ii dam de cap”celui de langa noi, sa intelegem din ce
material e facut, sa il iubim si sa ii toleram imperfectiunile la care ar fi in
zadar sa lucram caci… nici macar el nu o face! Si apoi sa incercam noi sa fim
ce ii lipseste lui, sa ii facem bagajul cand vorbeste la telefon, pentru ca nu
poate face doua lucruri in acelasi timp, sa ne organizam timpul in asa fel
incat sa cuprindem necesitatile noastre si mofturile lui, sa inventam noi
giumbuslucuri care sa il distreze, sa il amuze, sa il tina ocupat si asta intre
serviciu, cumparaturi, sport, carti si respiratie corecta. Sa inventam retete
si machiajuri, si tocuri si haine de piele, sa fim noi atat cat trebuie si sa nu
ridicam tonul pe strada. Si toate astea cu daruire, cu naturalete si pasiune,
pentru ca ne place sa fie acolo, ne place sa ii avem, sa ii privim.
E suficient
sa “fie”? E suficient sa ii vedem
bucurosi sa primeasca, dar doar sa asteptam sa primim? Si atunci, de ce avem
nevoie de relatii? Intr-o zi in care sunt singura pot sa cant, pot sa rad, pot
sa invat, sa dansez, sa visez, sa fac planuri si sa muncesc pentru ele cu
zambetul pe buze. Intr-o zi in care sunt intr-o relatie jongleriile reusesc cu
greu, printre toate responsabilitatile si visele mele se strecoara pe nesimtite
responsabilitatile neasumate ale lui si visele pentru care nu stie sa munceasca.
Caut
insistent un articol cu titlul: “Cercetatorii britanici au descoperit Omul
care, desi singur, era fericit, zambitor si sanatos!”Si mai vreau sa
invatam sa admiram oamenii singuri. Ei au o relatie statornica si bine
ingrijita cu ei insisi! Dar noi, ceilalti, o ingrijim doar in timpul liber,
lasat de o alta relatie…