Lipseste ceva, cred, din mine. Stiu, mi-ai spus ca o sa lipseasca dar refuz sa cred ca ceea ce lipseste esti tu. Daca ar fi sa ma intorc inapoi in timp, as face acelasi lucru. Ori, nu e asta, oare, secretul unei vieti implinite? Sa nu vrei sa schimbi nimic?! Poate as schimba, totusi, ceva. Mi-as fi dorit ca atunci sa fi plouat, sa nu fi putut iesi pe balcon sa te vad. Si mi-as fi dorit sa ploua si astazi, cand pentru prima oara ma uit inapoi. Imi pare rau ca atunci a trebuit sa fie greu, dar nu vreau sa sterg ziua aceea. Pentru ca e ziua in care m-am trezit in alta viata, una pe care nu o cunosteam desi visam la ea in zilele gri.Daca poti, iarta-ma. Daca nu, iarta-te pe tine, e mereu mai usor. Iarta-te pentru ca ai crezut ca ai dat tot si nu ai facut-o. Iarta-te pentru ca ai crezut intr-un castel de nisip pe care nu l-ai construit tu, ci doar l-ai privit ridicandu-se. Si iarta-te pentru ca ai plecat prea tarziu.
Castelul de nisip a fost inghitit de o mare furioasa, de un val ce nu a putut fi oprit nici macar de toate digurile pe care le-am ridicat in calea lui. Iar acum a ramas doar nisip ce se imprastie pe plaje nestiute. Acum marea e linistita si albastra, valurile mangaie, nu distrug, iar furtunile nu mai scufunda veliere.
Dar chiar si asa, e ceva ce lipseste. Lipseste ploaia, lipseste toamna....
